Skip to content

Frică de jandarm

Ești tânăr, domnule jandarm, îți vedeam obrazul sub cască, privirea ușor absentă, starea constantă de alertă. Te încerca un fel de frică! Nu ți-era frică pentru că aveai de-a face cu o masă de oameni periculoși, agitând bolovani, sticle incendiare, bâte și pumni ridicați, nu era cazul. Dar ți-era frică ca nu care cumva să nu înțelegi cum trebuie, ordinele răstite în urechea ta. Frica ta nu e din afară, domnule jandarm, e din interior! E ascunsă toată, acolo, în difuzorul ăla nefiresc de mic pentru o frică atât de mare, bine înfipt sub coiful impenetrabil al puterii, microfonul ăla înșurubat până în miezul creierului tău, până în cel mai ascuns loc al conștiinței tale. Al propriului tău eu!

Am vorbit cu tine, domnule jandarm, stăteam acolo, în fața ta, oameni în tricouri, cămăși sau hanorace, nimic care să amenințe, nimic care să apere. Sub pânzele alea neputincioase erau trupurile noastre, domnule jandarm. Extrem de vulnerabile, trupurile noastre, recunosc. O simplă lovitură din partea brațului tău înarmat ar fi strivit piele de oameni, ar fi zdrobit mușchi subțiri, de oameni care nu prea știu ce înseamnă să se bată, ar fi rupt oase. Nu ai fi primit o replică și tu știi asta! Ce replică să primești? Cine să dea într-o armură neagră? Cu ce să dea?

DE CE să dea?

Erai la jumătate de metru de mine și, totuși, nu mă priveai în ochi! Te uitai peste capetele noastre, ale tuturor, căutai în steagurile alea fragile, în pancardele inofensive din carton sau din pânză, rațiunea ta de a lovi. De a fi armură! Aproape că te-am constrâns să te uiți în ochii mei, atunci când te-am întrebat: ”Obosit?” Nu te-ai uitat, dar ai făcut un gest de lehamite. ”Dar știi, măcar, de ce ești obosit? De ce ești obligat să fii aici?” Atunci m-ai privit, dar așa, ca și cum răspunsul era atât de evident: ”Din cauza ta!” Nu, domnule jandarm, nu din cauza mea, ci din cauza celor care-ți vorbesc la ureche! Ei ți-au dat ordin să te ridici din pat, nu eu. Nu noi! Dacă nu veneai în stradă, să-ți ocupi locul tău fără nume într-un cordon negru, amenințător, ce crezi că s-ar fi întâmplat? Ar fi spart cineva vreo vitrină? Ar fi fost incendiate mașini? Ar fi fost careva bătut? Nu, domnule jandarm, știi bine că nu s-ar fi întâmplat asta! Sau nu știi pentru că, pur și simplu, nu contează!

Dar am insistat. Ți-am spus că suntem acolo din cauza legii. Ai tresărit, iritat, și pot jura că a fost singura dată când chiar m-ai privit în ochi, chiar dacă a fost pentru câteva secunde! În secundele alea am simțit că te-am câștigat ca om, te-am regăsit sub armură… ”Ce lege?” ai întrebat. Iar eu ți-am răspuns… Mare greșeală! Trebuia s-o las așa, să nu zic nimic, să te las intrigat, nedumerit. Viu! Eliberat măcar puțin de frica ordinelor pe care le aștepți și le asculți atât de încordat. Dar n-am tăcut, ți-am spus ce și cum, în fine, am încercat… Iartă-mă, te rog… e vina mea, am uitat că vorbesc cu 90% armură și 10% om, am văzut asta în privirea ta care s-a stins, plictisită, opacă, fără nici un chef, exact cum s-a întâmplat anul trecut cu privirea unui confrate de-al tău, s-a stins așa, ca ochiul unui Terminator decuplat. Nu te interesa nimic din ceea ce-ți spuneam. Era limpede. Știi, m-am simțit foarte mic în fața ta, rezemat pe coarnele trotinetei, în tricou și hanorac. Chiar eram mic! Toți suntem mici! Ai câștigat bătaia care nu a avut loc încă, chiar înainte să fi început. Până acum nu ai lovit. Nu ai primit ordinul. Încă! Era clar că vorbele mele nu erau pentru tine.

Ar fi fost pentru tine doar dacă aș fi reușit prin absurd să-mi vâr mâna sub casca ta lipită de craniu, să smulg microfonul din măruntaiele conștiinței tale și să-ți vorbesc direct în ureche.

Legea ”mea” nu te privește pe tine!  Poate doar atunci când ești în pat sau în chiloți și în maieu, când ești acasă sau la o bere, alături de ai tăi… Om ca și mine! Când îți vine factura la întreținere! Când te sună să plătești chiria sau rata la bancă! Sau când nu curge apa caldă…  Când ea îți spune că nu are chef, pentru că o doare capul. Dar nu atunci când ai armura fixată peste uniformă. Au personalitatea lor proprie, știai? Uniforma, armura… sunt mult mai puternice decât tine! De câte ori le îmbraci, tu, cel care ești om ca și mine, dispari! Și o faci zilnic, disciplinat, regulamentar. La ordin! Atunci, tu nu mai ai lege, nici nu mai ești sub lege, TU EȘTI legea! Mai mult, ești arma legii! Eliberat de orice vină, ești liber să lovești. Ordinul te eliberează: de scrupule, de conștiință, de rațiune, de tine însuți. Evident, nu poți acuza o armă, e doar un instrument, iar tu asta ești!

Știi, pot înțelege treaba asta… dar ce nu pot înțelege e unde dispare omul din tine, din acele momente de dimineață, când te dai jos din pat și ești om ca și mine! Când simți nevoia să mergi la toaletă!

Ne-am văzut în fiecare seară, domnule jandarm. Uneori te priveam și mi se părea că un astfel de text e inutil. Te vedeam zâmbind, discutând cu colegii, erai relaxat, permisiv… Păreai om! Mă înșelam amarnic. Nu erai! Nu în uniformă! Nu cu armura pe tine! Erai acolo, seară de seară, o armă în rastel! Bine curățată, pregătită de luptă, dar pusă deoparte, la îndemână.

Ne vom vedea și-n seara asta, domnule jandarm!? Mi-e cumva frică, admit! Ești mult prea mare, prea puternic, prea impenetrabil. Dar nu de asta mi-e frică cel mai tare, să știi! Durerea, fracturile, vânătăile, sângele, deși înfiorătoare, nu se pot compara cu frica pe care o resimt în fața unui om care s-a anulat la ordin. Frica pe care o resimt în fața microfonului minuscul conectat atât de profund la tot ceea ce ar putea fi om în tine! Frica pe care o resimt în fața privirilor stinse…

Așa că, vezi, domnule jandarm, amândurora ne este frică! Și mie și ție! Doar că frica ta vine din interior. A mea vine din afară. Dinspre tine. Ne vom ciocni din frică, amândoi, dar nu eu voi fi cel care va începe!

Pentru că, domnule jandarm, fricile noastre nu sunt la fel! Și tu știi asta…

Măcar zece la sută din tine știe…

Nu noi ucidem presa, presa s-a sinucis!

Ciutacu, ești mort!

Badea, ești mort!

Gâdea, ești mort!

Ciuvică, ești mort!

Ați murit! Voi și toți cei care vă seamănă, de la orice televiziune sau publicație, pro sau anti-Băsescu/Ponta/PDL/USL și multe alte litere asemenea.

Ați murit de mult, doar că nu admiteți! Ați murit de atâta vreme încât, risipiți în rămășițele ticurilor voastre mentale, nici voi nu v-ați mai putea recunoaște. Fosilele clișeelor voastre au rămas interesante doar pentru cei care studiază istoria televiziunii, doar pentru cei care au răbdare să scoată de sub straturi groase de țărână urmele unor epoci de mult apuse.

Sunteți dinozauri!

În lumea în care trăiați voi, lucrurile se petrec repede! Doar că nu v-ați prins. Sau v-ați prins, dar ați refuzat să credeți! Simțeați că dominați lumea! Că ceea ce spuneți voi e adevăr doar pentru că lumea vă asculta. Well, breaking news: lumea vă aude, dar nu vă mai ascultă!

În lumea aia pe care credeați că o stăpâniți, supraviețuiești sau nu! Voi n-ați făcut-o!

V-a fost greu să înțelegeți că lumea nu se învârte strict în tiparele Băsescu versus Ponta sau invers. V-ați lăsat seduși de propriile vorbe, învăluite protector de tehnologia camerelor, a carelor TV, a antenelor parabolice ridicate prin piețe, gadgeturi adunate la picioarele voastre de vedete repetitive și tot mai monotone. V-ați lăsat păcăliți de lumea luxuriantă a studiourilor pline de cabluri, de oameni cu căști în ureche, de pudră pe obraz, de secunde până la ”intrarea în direct” și de reporteri de teren. Nu mai sunteți în direct de mult!

SUNTEȚI DEPĂȘIȚI! Da, tehnologia voastră greoaie, costisitoare și complicată încă mai are puterea de a domina televizorul…

DOAR CĂ TELEVIZORUL ÎNSUȘI NU MAI AJUNGE!

A murit ca și voi. Încă nu-și dă seama, dar asta nu schimbă faptul! V-a fost greu să înțelegeți că în lumea în care trăim noi, lucrurile se petrec chiar și mai repede decât în lumea voastră. Se petrec extrem de rapid, la fel de rapid ca mișcarea degetelor pe tastaturile laptopurilor, pe suprafața lucioasă a screen-touch-urilor. Suntem mulți, mobili, pretutindeni. Fără structuri complicate, bugete și prime de crăciun! Fără departamente și direcții, moguli și șantaje. Dar nu și fără organizare! Primim și transmitem mesaje cu minimum de investiție. Filmăm, traducem, pozăm, sharuim, comentăm, dăm ”like” sau ”unfriend”. Greșim sau avem dreptate, credem sau ne răzgândim, ne certăm între noi, învățăm să ne cunoaștem… dar suntem aici, dincolo de ceea ce pot sau vor să perceapă sculele voastre ”profesioniste”! Platformele de socializare ne-au învățat, printre altele, opțiunea ”block” și ”ignore”! Au democratizat aceste opțiuni elementare dincolo de controlul politic. Le-au transformat în intrumente, dacă nu chiar în instincte! Sunt doar la un click distanță. Trebuia să vă temeți de ele! Ele sunt cele care v-au aruncat în ”recycle bin”! Asta așa, că tot ne acuzați că o ardem ecologic!

Ați încremenit în fixismele gândirii voastre! Ei bine, în lumea noastră asta se cheamă ceea ce știința numește rigor mortis! Degeaba urlați… nu e sigur dacă ați observat că mai toți dinozaurii dezgropați aveau gurile deschise! Un urlet mut! Cu el sunt expuși și în muzee…

Ați murit din clipa în care ați crezut că noi suntem în piață pentru că am fi împotriva lui Ponta!  Ponta? E doar ceva aflat în drum! Ați murit încă de anul trecut, când ați crezut că am ieșit în piață pentru că am fi împotriva lui Băsescu! Băsescu? Doar o altă versiune a policefalului numit Ponta, Iliescu, Boc, Tăriceanu și alte litere asemenea! Litere aflate în drum! Aflate în drumul a ceva ce nu ați putut înțelege!

Ați refuzat să înțelegeți că pur și simplu societatea nu (mai) e aia pe care o știți voi! Lumea aia care v-a ridicat pe postamentul celebrității…! De-aia ați murit! Disperați că nu o înțelegeți, ați ajustat-o grotesc la micimea gândirii voastre, ați croit-o după tiparele decrepite care vă sunt atât de familiare! Vă este imposibil să acceptați că, iată, lumea nu mai e în stradă pentru că așa vrea Băsescu-Ponta-Boc-Șova-Plumb-Soroș-Barbu-Obama-Putin-Badea-Gâdea-Ciutacu-Și-Ciuvică!

Vă este imposibil să înțelegeți că nu am ieșit în stradă doar pentru că NU mai vrem ceva, ci mai mult, PENTRU CĂ VREM ceva! Avem cerințe clare, limpezi! Trebuie să fii surd, orb, prost să nu înțelegi!

Sau mort!

Vrem să existe lege! Nu mai credem că schimbarea unui guvern cu un altul sau a unui președinte cu un altul, rezolvă ceva! Ci credem că schimbarea tuturor în relația cu legea schimbă totul! Îi vrem pe toți, absolut pe toți, în genunchi în fața legii! Noi îngenunchem în fața ei în fiecare seară, chiar și atunci când urlați că încălcăm legea făcând demonstrații fără autorizație!

Ne-ați numit nihiliști, manipulați, dezinformați, gloată! Ne-ați numit sute când eram mii, ne-ați numit mii, când eram zeci de mii! În timp ce voi stropeați ecranele pensionarilor cu saliva neputinței voastre și mințeați cu nerușinare că suntem puțini, pe sub geamurile suspendate peste bulevardele orașelor, realitatea vie, concretă, vă contrazicea!

Vă arunca în ridicol!

Vă constata moartea!

Cea mai acceptată teză cu privire la dispariția dinozaurilor este cea care presupune ciocnirea unui asteroid cu pământul! Se pare că asteroidul avea zece kilometri în diametru! A ras într-o clipă dominația de milioane de ani a dinozaurilor.

Un lucru e cert: la Roșia Montana nu va fi nici un crater! Dar după ce strada va câștiga, va exista un crater uriaș în lumea voastră, a televiziunilor. Veți fi îngropați sub propria neputință și nedumerire. Nu vă îndoiți de asta. La o adică, putem forma coloane care să depășească zece kilometri!

in fata legii

Orice lesă are un capăt

Ieri, pe Realitatea TV, o reporteriță se mira de aversiunea protestatarilor din Piață față de ”mass-media”. Se mira la modul onest, aproape îndurerat! Simțeai în glasul ei sentimentul că este nedreptățită și nu oricum, ci de-a dreptul personal! Tot ieri, cineva din lista mea de facebook, remarca triumfător că pe postul Antena 3, (unde respectiva persoană este angajată), avea loc un ditamai talk-show-ul pe marginea subiectului Roșia Montană. Că respectiva discuție televizată (anti-Băsescu) se purta cum se purta nu părea să conteze. Pe B1 TV un analist observa aiuritor (dar cu un aer doct) că oamenii au ieșit în Piață deoarece au fost dezamăgiți de Victor Ponta, pe care l-ar fi susținut în iarna lui 2012! Pur și simplu nu se menționa nimic despre sloganul ”PDL și USL aceeași mizerie!” În ecuația postului TV (pro-Băsescu) era important să se spună că în iarna anului trecut s-a ieșit în stradă pentru susținerea lui Victor Ponta care, iată, a dezamăgit!

Uimiri, mulțumiri de sine, analize! Toate atingeau superficial problema, o arătau ascunzând-o, schematizau din răsputeri. Un truc aproape magic prin care vocile, trupurile vii ale celor de pe asfaltul bulevardelor centrale deveneau un fel de iluzie, un fel de butaforie. Nu un fenomen, ci un epifenomen, o simplă anexă la discursul de pe sticla televizoarelor. Din realitatea vie a străzilor se rupeau fâșii de carne, se ciopârțeau detalii, se sfâșiau înțelesuri inexistente. Imuni la strigătele oamenilor, oamenii TV-urilor vedeau doar ceea ce erau dresați să vadă, de la lungimea unei lese pe cât de sofisitcată, pe atât de eficientă.

Tot ieri, posturile TV care aruncau perdele groase peste chipurile reale ale oamenilor din stradă anunțau, comentau, se indignau de situația copilului de patru ani, sfâșiat de maidanezi! Tragedia, cât se poate de reală și care dezvăluie hidoșenia nepăsării unei societăți dezechilibrate, umplea orele de vârf.  Pe platformele de socializare, pe bloguri sau pe siteuri personale, oamenii au reacționat emoțional: pe de-o parte cei care încercau să salveze reputația câinilor, de cealaltă parte, cei care solicitau dispariția lor cu orice preț. Unele peste altele și unele împotriva altora, argumentele se ciocneau cu furie. Ironie, dramatism, intransigență, insensibilitate, stupoare, mânie, justițiarism, apel la rațiune, toate se amestecau într-un gemăt al nostru, al tuturor. Aflai acolo despre inocența copilului de patru ani, dar și despre nevinovația animalelor. Aflai acolo că acel copil nu avea ce să caute nesupravegheat, dar și că animalele nu ar fi trebuit să se afle în situația de a putea sfâșia. Apărătorii câinilor ne aminteau de nevinovăția de fond a acestui animal, de rolul lui atât de important și atât de des confirmat în relația sa ancestrală cu omul.

Deși cele două evenimente, protestul din stradă și tragedia copilului care și-a pierdut viața într-un mod înfricoșător, nu au o legătură directă, ele indică, totuși, la nivel fundamental, dezechilibrul societății în care trăim și pe care noi toți o constituim. Dar dincolo de acest fapt, (identificabil, de altfel, în mai toate situațiile), m-a izbit legătura simbolică, atât de evidentă, (încât invizibilă), dintre cele două evenimente.

Încă din anii 90, presa de la noi sfâșie! Având menirea de a păzi, de a apăra, de a proteja și de anunța stăpânul de apariția pericolului, ea trebuie să latre, să muște, să imobilizeze, să identifice și să dezvăluie dușmanul, hoțul, criminalul. Ba chiar să-l sfâșie! Și presa chiar mușcă. Chiar sfâșie. Ucide! Asta știe și asta trebuie să și facă! Doar că, printr-un proces sinistru, își sfâșie adevăratul stăpân! Ucide ceea ce trebuie să apere. Dresată din timp și cu temeinicie, hrănită cu bucățele de zahăr și cu mângâieri condescendente pe creștet, presa s-a întors împotriva celui pe care trebuie să-l protejeze. Misiunea i-a fost simplă: în fapt, nici nu este greu să omori ceva care are doar câțiva ani! Iar spiritul civic este oprit cu insistență, cu ură chiar, să crească!

Dezlegată din lesa puterii, presa aleargă pe străzi și mușcă dur din trupul acelui fenomen pe care mulți se grăbesc să-l acuze ca fiind marcat de imaturitate, de teribilism, de infantilitate. Remarci justificate, aș zice! Chiar așa este: spiritul civic, conștiința socială, ideea de cetățean sunt încă extrem de tinere. De imature. Dar asta pentru că încă din anii 90 s-au născut hăituite de colții unei prese atinsă de turbare. Și de câte ori se nasc, (și anume acolo unde ar trebui să se nască – în inima orașelor), presa e dezlegată din lesă, o fiară policefală, care urlă agonic, se repede cu bale și colți ascuțiți și sfâșie. Aduce bucățile însângerate ca pe un trofeu. Le prezintă triumfător, cu boturile ridicate, cu urechile pe spate și cu fâlfâiri de coadă. Ne arată un cadavru. Ne spune că nu poți urma sau crede în ceva ce moare atât de ușor.

Paralela se oprește aici: nimeni și nimic nu va putea reda înapoi viața copilului ucis de câini! Dar presa, cu toate că dresată bine împotriva firii sale, știe că strada va naște mereu! A devenit fertilă. Vie! Presa știe că ceea ce ucide atât de des și de repede, va renaște din nou și din nou și din nou. Și, totuși, va ataca de fiecare dată, la ordin, cu toate că o va face cu tot mai puțină vlagă.

Iar cei care țin lesa în pumni știu asta. Ei doar așteaptă cu groază momentul acela în care, la capătul ei, nu va mai mișca și nu va mai lătra nimic. Așteaptă înfiorați momentul în care, agățat de o zgardă cu ținte ascuțite, va atârna trupul mort al unui câine care și-a mușcat prea des, prea tare și prea adânc, adevăratul stăpân!

Manipularea e în primul rând în tine!

Există întotdeauna un motiv să ”te ții deoparte”! Cele mai periculoase (pentru că sunt cele mai subtile și mai seducătoare) sunt motivele nobile: ”Nu mă pot amesteca, la grămadă, cu oameni față de care am rețineri serioase! Nu pot milita, de exemplu, alături de un Remus Cernea sau de un Claudiu Crăciun, de neo-comuniști, sau dimpotrivă, de neo-conservatori, de feminiști sau, dimpotrivă, de patriarhaliști. Sau de hipsteri drogați! Eu nu mă las manipulat de Guvern, de Soros sau de ONG-uri cumpărate de Soros!” Corect!…

Corect?

Eu zic că poți! Poți așa cum poți (și chiar trebuie) să împărtășești cu ei dreptul fundamental de vot! Așa cum împărtășești cu ei traficul din oraș și, mai ales, dreptul de a avea convingeri și vise. Așa cum poți împărtăși cu ei, poate fără să știi, scara unui bloc, ori neplăcerile din viața de zi cu zi.

Piața nu este un club în care intri pe bază de legitimație! Piața este piață pentru că este un spațiu deschis și al deschiderii! Nu trebuie să arăți buletinul sau carnetul de membru, nu trebuie să demonstrezi că ai un istoric ”curat”. În fond ar trebui ca în primul rând tu însuți să ai un istoric imaculat și, pentru asta, criterii limpezi și indiscutabile după care definești și discerni ”curățenia” de ”murdărie”!

Ori convingerile altuia, doar pentru că sunt diferite de ale tale, NU sunt murdărie!

Murdărie poate fi doar felul în care cineva își manifestă principiile sau lipsa de principii asumate onest sau mitocania de a nu accepta că există și alte principii. În fond, nu iei poziție pentru că ești vreun sfânt! Poate că nici nu ți-ai propus să fii vreunul… Dar iei poziție pentru că ceva ți se pare greșit și, mai ales, pentru că știi și crezi dincolo de vreo îndoială că ai dreptul și că poți să strigi în gura mare că ceva este greșit atunci când acest lucru îți este (deranjant de) evident. Și pentru că mai știi și crezi că simplul fapt că poți striga că ceva este greșit, face diferența!

Am fost în Piață și undeva, deasupra mea, scria pe un carton: ”Nu sistemului capitalist”! Ei bine, nu mă reprezenta absolut deloc! Dimpotrivă, chiar! Pentru că eu nu am ieșit în piață doar pentru a opri o corporație să facă absolut ce vrea ea, în drumul ei spre capital! Am ieșit în piață și pentru dreptul unor oameni de a-și păstra nealterate proprietățile moștenite de la părinți sau agonisite recent. Și prin ei, am militat și pentru dreptul meu de a avea un bun pe care să-l numesc ”al meu”! Așadar, capitalismul, ca atare, nu era nicidecum problema mea, cât felul abuziv în care se vrea a fi aplicat! Mă deranja latura lui hidoasă, manifestată prin mutilarea legii și a ideii de stat de drept și nu principiul care justifică proprietatea privată! Dar am putut înțelege că cei care țineau acel carton într-un vârf de băț aveau pur și simplu propria lor viziune despre lume. Care se întâmpla să nu coincidă cu a mea, ci dimpotrivă.

Am întâlnit în piața aia și câteva persoane care erau ”de stânga” la modul declarat. Pe unii îi cunosc personal: am dat mâna, am schimbat câteva vorbe. Copiii noștri se jucau împreună și am realizat că acolo, la nivelul cretei colorate pe asfalt, nu mai împărtășeam doar opinia că RMGC trebuie oprit, dar și statutul, (mult mai personal și mai imediat), de părinți! Ori, indiferent cât de mare ar fi diferențele dintre viziunile noastre despre lume, nimic nu mă îndreptățea să cred sau să speculez că ei sunt mai puțin interesați de viitorul copiilor lor, decât eram eu sau alții ca mine de viitorul copiilor noștri! Am realizat că, pur și simplu, unii oameni cred că viitorul ăla ar fi bun în mod diferit decât cred eu că el ar fi bun! Iar asta se negociază mereu!

Nu poți – ca unul care te simți ”de dreapta” sau ”de centru” (vai, câte formule uzate!) – să te împăunezi cu un om de talia lui Ion Rațiu, de exemplu, dar în același timp să ignori afirmația lui, poate cea mai celebră: ”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.”

Iată o afirmație care te-ar obliga să-ți reanalizezi scrupulele! Să-ți verifici onestitatea! Să cauți adevăratul motiv pentru care zici că ”nu poți”. În fond, de ce ți-ar păsa că oameni cu care te simți în dezacord într-o mulțime de cazuri, împărtășesc la un moment dat aceeași poziție cu tine? Cât de mult să-ți pese de alăturarea persoanei tale de persoane pe care le consideri indezirabile?

Nu este un concurs în care câștigă cel care-și apără principiile mai bine prin ținerea la distanță! Pe criteriul ăsta ar trebui să rămânem ferecați în case, ca nu cumva să fim vinovați prin părtășie (involuntară?) de mojicia celor care aruncă hârtia pe jos, a celor care nu strâng excrementele câinilor sau a celor care fluieră grobian după o femeie singură. Suntem vinovați, oricum! Ești vinovat oricum! Iată un lucru pe care-l împărtășim toți: vina! Alături de ea, slăbiciunile! Limitele alea, care ne fac slabi când nu le înfruntăm și eroi atunci când le forțăm la maximum!

Oricât le-ai împacheta în principii sofisticate, vina e vină și slăbiciunea e slăbiciune! Iar putere înseamnă în primul rând să ți le recunoști!

Da, l-am văzut și eu pe Remus Cernea și tot ce-mi displace la el (și încă nu prea știu să fi aflat ceva care să-mi placă) a mârâit în mine! Dacă nu era așa, nu țineam să insist aici pe acest aspect! Dar am simțit că nu întotdeauna pot și am dreptul să-i spun cuiva că-mi displace.

Un lucru știu sigur: dacă un om mănâncă bătaie pe stradă și pot interveni, nu am să mă opresc doar pentru că observ că alături de mine mai sar în ajutor și oameni cu care (poate doar cu niște secunde mai devreme) aveam divergențe de opinii sau chiar de principii. În momentul acela am obligația să lupt alături de ei și, în plus, să rețin o lecție:  oricât de multe și de mari ar fi divergențele sau opiniile dintre tine și alții se poate întâmpla ca atunci când te aștepți mai puțin, să descoperi că sunt și lucruri pe care le împărtășești cu ei. Uneori, chiar lucruri extrem de importante!

Da, poți învăța asta!

Sau poți să nu!

Și atunci vei sta pe margine, felicitându-te că nu te-ai lăsat manipulat de situație, prin faptul că te-ai delimitat atent și scrupulos, de oameni atât de indezirabili. Te vei felicita pentru că ți-ai salvat imaginea!

În schimb i-ai lăsat pe ei, cei indezirabili, să-l salveze pe omul aflat la nevoie!

Iar omul aflat la nevoie, se știe, se află în fiecare dintre noi!

Share + Link = Love

Noi toți suntem în Piața Taksim, fumăm o țigară și scriem. Avem fețele luminate de monitoarele telefoanelor, laptopurilor, notebook-urilor, i-Pad-urilor și ale computerelor, suntem la costum sau în tricou și în papuci sau doar desculți și dezbrăcați, dar suntem acolo, în Piața Taksim. Nu zicem și nu strigăm nimic, ar fi și aiurea, e prea multă tăcere între noi și prea multă distanță, căci Piața Taksim este mare, este mult mai mare decât un parc și mult mai mare decât un mall, e mult mai mare decât un oraș și mult mai mare decât vreun guvern. Nu există atâtea uniforme de polițist, câte monitoare sunt pe lume și nu există atâtea lacrimogene în țevile groase, câte cuvinte într-un sms sau într-un status.

Piața Taksim e lumina monitoarelor din mijlocul nopților neguvernamentale.

Piața Taksim e mare cât un foc de brichetă la capătul unui miliard de țigări fumate în câteva minute! E greu să-l stingi cu tunurile de apă, e greu să-l ascunzi sub spuma tulumbelor.

Nu poți stinge focul dintr-o piață care intră cu totul în sticla de bere la care vorbim despre Piața Taksim, ori în ceașca de cafea la care vorbim despre Piața Taksim, ori în palma prietenului, pe o cuprindem cu palma întrebând: ”ai auzit ce se întâmplă în Piața Taksim?”…

Piața Taksim este colea, în Piața Tien An Men, este la doi pași, în Piața Universității, este nu departe, pe Wall Street, este chiar aici, pe străzile Parisului și în Alexander Platz!

Ne plimbăm cu toții prin Piața Taksim, acolo ne vedem cu iubitele și cu iubiții, cu prietenii și cu dușmanii, în piața asta ne înjurăm șefii sau programul cu ore suplimentare neplătite, în Piața Taksim ne facem cumpărăturile, pe care le plătim legal, lăsând la case profiturile legale, impozitate legal, aici zâmbim cu toții legal și respirăm legal, dar în același timp luăm toate cuvintele astea născute de aiurea, le luăm pe nevăzute, le luăm ca pe niște prăjituri furate din frigider, ca pe niște țigări răsucite în fugă și le împărțim între noi, tragem în piept câte un cuvânt, câte o imagine, un link, apoi știm că apa din furtunul poliției de pretutindeni este doar o ploaie de vară. Că oricât de puternică este, va trece…

De la o vreme pe toți pereții facebook-ului scrie cu litere mari: ”share + link = love!” și chiar nu e nevoie de vreun Bansky care să ne-nvețe cum să le scriem.

Căci e vorba despre dragoste, până la urmă. Ne iubim cu toții în Piața Taksim și treaba asta se vede la ora aceea târzie, când ea sau el rămâne în pat, goală sau gol, iar el sau ea se duce până la laptop, gol sau goală, să vadă ce se mai întâmplă și să spună și altora. Să spună și celui sau celei din pat. ”Au mai arestat o sută de oameni!”, va zice el, de exemplu, vârându-se sub pătură, în timp ce ea îl va mușca pasional de un umăr…

Păi da, nici nu trebuie să urlăm, e inutil, deranjăm liniștea publică, vorba ceea! E mai bine așa, în liniște, ne descurăm OK, Piața Taksim ne încape fără probleme, pe toți, ne acceptă așa cum suntem, tăcuți și cu fețele luminate de monitoare care au adus atâta profit legal! E chiar mai bine să stăm pe marginea lor, a TVA-urilor, a inflațiilor și a adaosurilor comerciale, să stăm chiar acolo, cu picioarele atârnate în golul dintre NOI și EI, și să împărțim în liniște, ca pe un lanț de neîntrerupt, câteva rânduri, câteva vorbe.

Vorbe mari, vorbe grele, chiar așa, ca niște ziduri în fața tuturor buldozerelor din lume!

E multă liniște în Piața Taksim!

Atât de multă încât toate guvernele din lume ne roagă să URLĂM!

Religia are rinichi!

Am văzut un documentar fascinant pe Nat Geo Wild! Era despre vulturii din India. În aparență, nu sună mai special decât alte documentare despre animale. Dar povestea e așa: indienii sunt oameni religioși. Printre alte credințe și tradiții, se află și aceea (celebră deja), că vaca este un animal sfânt. Nu o lovesc, nu o chinuiesc în vreun fel. Dacă suferă, au obligația religioasă de a o îngriji. Cel care nu face asta suportă consecințe legale dure! Nu îi consumă carnea. Până aici toate clare. Dar ce se întâmplă cu ea când moare? Pentru că nu au voie nici să o ardă, nici să o îngroape, o duc la cimitirul de animale, aflat în proximitatea oricărei așezări. În cazul metropolelor supra-aglomerate, aceste cimitire sunt uriașe. Ar putea suna pestilențial, dacă ne gândim la căldura și umiditatea din India. Dar India are zeci de milioane de vulturi. De mii de ani, ei profită de religiozitatea oamenilor. În câteva ore, carnea de pe stârvul unei vaci este curățată de pe oase. În schimb, deși nu are musai un loc de cinste, vulturul este primit în patrimoniul cultural și religios al indienilor, ca o verigă fundamental necesară.

Tot în India există o populație reprezentativă de parși. Aceștia sunt zoroastrieni. În baza credinței lor, care consideră elementele naturii ca fiind pure, ei nu-și îngroapă morții, pentru a nu întina pământul, nici nu-i incinerează, pentru a nu întina cu trupul impur, focul! Așadar au construit așa numitele turnuri ale tăcerii, în vârfurile cărora, după ce sunt spălate de cei care rostesc rugăciunile ritualice, cadavrele sunt depuse, goale, în soare. Crenelurile turnurilor gem de vulturi care vor face ca elementul impur (cadavrul) să dispară. Pentru un copil din comunitatea parșilor, vulturul este ambivalent: înfricoșător pentru că este un simbol al morții, indispensabil pentru că participă decisiv la reglarea raporturilor dintre fizic și metafizic.

Ieșind din schema religiosului, vulturul este esențial pentru că tractul său digestiv face ca pasărea să îngurgiteze hoituri pline de bacterii și viruși și să le elimine prin digestie, fără acestea. Acizii sunt destul de puternici pentru a anihila vreun ”atac” bacteorologic.

Doar că la sfârșitul anilor 90, vulturii au dispărut. Nu încet, nu imperceptibil, ci de-a dreptul șocant! Conservaționiștii, biologii, comunitățile religioase au fost primii care au observat fenomenul. Populația vulturilor se înjumătățea de la an la an. Astfel ca din 100 de vulturi în anul X, erau doar 50 în anul următor și doar 25 în celălalt! Panică! Vitele sacre putrezeau în câmpuri pline de muște. Câinii vagabonzi au profitat de ocazie și s-au înmulțit la ordinul sutelor, sau chiar al miilor în jurul unui astfel de cimitir. Problema e că s-au sălbăticit. Au început să atace oamenii și, poate și mai grav, să afecteze considerabil fauna sălbatică locală. Fiind numeroși și oportuniști vânau atât animale mici, cât și animale mari, dereglând ecosistemul. Rabia a atacat la rândul ei. Cazurile de oameni care au fost vaccinați împotriva turbării au cunoscut o creștere înspăimântătoare. În același timp, parșii sufereau o traumă serioasă. Cadavrele se adunau în vârfurile turnurilor, putrezind dizgrațios, afectând profund sensibilitatea religioasă a comunității. Un bătrân a folosit chiar cuvintele acestea: ”Dispariția vulturilor ne afectează dramatic sentimentul comunității!”

Cercetătorii și autoritățile s-au alarmat. Primele verificări au arătat că nu era o problemă locală, ci, cu totul surprinzător, era o chestiune de ordin național! Vulturii dispăreau cu repeziciune. Analizele făcute pe vulturii abia decedați arătau că organele interne erau în stare gravă. Mai ales rinichii. Diagnostic? Gută viscerală. Rinichii se blocau și se deteriorau, iar păsările mureau deshidratate. S-a trecut la identificarea posibilelor cauze. Nu s-a găsit nici un virus și nici o bacterie vinovată! Ceață totală. Cineva a pus întrebarea corectă: ”Dacă vulturii mănâncă vaci, vacile ce mănâncă?” Dar nu s-au găsit, așa cum se spera, nici compușii din insecticidele sau îngrășămintele folosite de agricultori. A doua întrebare corectă: ”Cu ce tratăm vacile?” Au fost identificate peste 30 de medicamente folosite intens în tratamentele veterinare. Un singur medicament avea toți compușii care, puși la un loc, puteau avea un astfel de efect nebănuit: Diclofenacul!!!

Îl găsim la orice farmacie! Antiinflamator și analgezic e folosit pe scară largă de oameni, dar e util și în cazul vitelor. Paradoxal, oamenii îl folosesc inclusiv împotriva durerilor și a inflamațiilor produse de… pietrele la rinichi! Una peste alta, ajută cu succes milioane de oameni de pe fața pământului. Cum legile din India îi pedepsesc pe cei care-și lasă vitele să sufere, hindușii au apelat la ceea ce știința a propus, cu argumente irefutabile, drept remediu mai rapid și mai eficient decât ceea ce știau ei din bătrâni. Vechile soluții tradiționale au fost înlocuite cu produsele farmaceutice moderne. Doar că, fără ca cineva să știe, diclofenacul distrugea rinichii vulturilor, atât de importanți în ecologia religiei lor și, în general, în ecosistem!

Prima măsură a fost aceea că medicamentul a fost eliminat din tratamentele veterinare. Parșii au, însă, o problemă! Ei sunt oameni, nu vite. Diclofenacul îi ajută. Vorba ceea, se poate prescrie și după o extragere de măsea, pentru a preveni inflațiile și a ameliora durerea! Numai că trupurile decedaților ajung tot la vulturi! Prin urmare, dilema a devenit serioasă: au solicitat un răspuns ferm din partea autorităților, să știe dacă prezența medicamentului în organismul uman are același efect asupra păsărilor, ca și în cazul vitelor tratate cu diclofenac. Dar, cel mai interesant, zoroastrienii sunt deschiși spre o soluție cumva ciudată, dar extrem de practică: în caz că medicamentul se dovedește a fi o problemă, ar putea fi respins din considerente religioase! Până atunci sunt dispuși să contribuie serios la campania dusă de guvern și de autoritățile locale pentru repopularea țării cu vulturi.

Ce mi se pare fascinant aici? Nu doar dovada (făcută în forță și cât se poate de explicit) că ”natura nu iubește golurile” și că dispariția rapidă a unei verigi afectează iremediabil tot lanțul trofic, dar și felul în care trebuie să ne repoziționăm cu privire la ”științele” de care se folosesc oamenii. Știința contemporană a propus diclofenacul în tratarea oamenilor, dar și a vitelor. Efectele benefice sunt reale. Consecvenți credințelor care le cer să nu lase o vită să sufere, hindușii l-au folosit, prin urmare, fără rețineri, ajungând involuntar să afecteze cu consecințe dramatice și la scară mare, o verigă din ecosistemul metafizicii lor. Care metafizică s-a arătat a fi extrem de ecologică, fie și după canoanele științifice contemporane. Mii de ani avuseseră aceleași credințe, aceeași atitudine față de vite și aceeași încredere în mersul lucrurilor pe lume; în raportul dintre viață și moarte! Acele credințe fuseseră ”știința” lor. Și funcționase! Cosmogonii și cosmologii străvechi dezvoltaseră un sistem în care toate aveau un sens și un rol, probat, verificat, demonstrat, doar că explicat într-o terminologie magică, mistică, metafizică! Între ceea ce știința numește ecosistem și religii nu exista nici un conflict, dimpotrivă, funcționa o simbioză evidentă. Indubitabil, vulturii ar fi consumat cadavrele și fără credința hindușilor sau a zoroastrienilor, dar și unii și alții au interpretat corect rolul vulturilor și i-au investit cu o puternică valoare simbolică, asimilând în credințele lor cele mai profunde, obiceiurile naturale ale păsării.

În schimb, diclofenacul ține de alt discurs, totalmente străin atât de (meta)fizica celor două religii (și a oricărei religii, în general), cât și (iată!) de ecologia culturală locală. Ține de imperativul eficienței imediate și la scară largă, de pragmatismul academic, material, de marketing și medical. S-a impus ușor și repede, în baza autorității de care se bucură (pe drept cuvânt) știința și a înlăturat vechile tratamente care, însă, timp de secole sau de milenii nu afectaseră cu nimic mersul lucrurilor.

Cred că acest aspect este extrem de interesant. Îmi arată că efervescența creativă și inovatoare a științei are, dincolo de multitudinea de beneficii, și un fel de orbire, de indiferență față de nuanțe. Sau, dimpotrivă, față de ansamblu. Cumva este firesc: atunci când alergi, tinzi să te uiți doar înainte! Desigur, tot știința este cea care a identificat cauzele problemei pe care ea însăși o cauzase fără să vrea. Așadar nu este vorba aici despre vreo ”anatemizare” a științei. Ar fi de-a dreptul absurd. Și periculos. Dar poate că ar trebui să  reevaluăm raportul dintre discursul științei și cel al religiei. Poate că ar trebui să fim mai atenți la acei antropologi, etnologi și etnografi, sociologi și istorici care ne avertizează că există un tip de dogmatism și de mitizare extrem de prezent în universul academic, (prea închis în sine, prea redus la metodologii proprii), și la cei care ne atrag atenția, totodată, asupra faptului că religiile nu sunt pur și simplu un set de superstiții infantile, cât niște mecanisme de observare și de interpretare a universului și, în același timp, de reglare a relației omului cu acesta! Mecanisme dezvoltate cu migală și cu efecte vizibile în mii și mii de ani de civilizație.

Acest articol nu se vrea vreun tratat. În fond, s-a născut ca efect aproape imediat al unui documentar impresionant. Dar mă gândesc că dintr-o astfel de abordare a problemei nu prea ar avea cum să iasă ceva rău. În cel mai mic caz, astăzi ar fi fost mai mulți vulturi pe cerul Indiei.

Câte-n lună și-n 12 stele!

Azi e ziua UE, o știre la TV mi-a arătat că românii au realizat cel mai mare steag albastru produs vreodată, în reportajul ăla lucrătorii, croitorii, oamenii mergeau pe el ca pe un fel de apă, ca pe suprafața lucioasă a unui lac amăgitor, lipsit de profunzimi, și stelele galbene era uriașe, era nevoie de câțiva oameni să le țină de colțurile mătăsoase, 12 stele ca 12 apostoli, în mijlocul lor nu e nici un Mesia, doar adâncurile închipuite ale unui albastru prefabricat. Numărul lor nu are de-a face cu numărul statelor membre, ni se spune, e vorba despre unitate, solidaritate și armonie, ni se spune, dar ieri, la prânz, diamantele reginei străluceau încă și mai puternic atunci când Majestatea Sa își ținea discursul împotriva imigrației, în fața Camerei Lorzilor, plină (cum altfel?) de lorzi cu peruci ca niște miei pieptănați de Paște, românii nu sunt un pericol, spunea Majestatea Sa printre altele, ei preferă alte țări, doar unu din zece ar alege UK ca țară în care ar vrea să muncească, am râs și mi-am aprins o țigară fredonând God save the Queen, suflând fumul doar așa, ca să observ cum se amestecă printre diamantele de pe coroana regală, strălucind pe ecranul televizorului. Și până la urmă ce dracu’ e UE, mă întreb, un președinte american întreba și el, mai demult, ce prefix are Europa, o întrebare bună, trebuie să recunoaștem, americanii știu să pună întrebări excelente, mai prost stau cu răspunsurile. Și cu vizele! Da, noi construim steaguri, suntem pricepuți la flamuri uriașe, croite pe măsura unui Parlament monstruos, o să-i punem chiloței azurii, Parlamentului nostru uriaș ca un copil obez, sugându-și degetul într-un pătuț prea mic pentru el, o să alerge în patru labe prin curte, până la gardul Schengen și înapoi, nu intra acolo, că strivești lalelele, o să-l certăm noi pe neputincios, sub privirile reci ale vecinilor. Uite o idee bună, cred, să-i luam niște flori lui UE, că deh, e ziua ei, niște flori frumos colorate, asortate la tenul său albastru și la ochii săi aurii. Sau ne-am putea ascunde cu toții, cei 22 de milioane de români, sau poate doar 17 milioane, căci nimeni nu știe cu exactitate, nici nu e nevoie, e mai bine așa, da, ne-am putea ascunde sub albastrul acela, cel mai mare albastru din lume, să nu ne mai vadă nimeni și nimeni să nu se mai sperie de noi. Și atunci va fi bine, căci toți vor veni, mai întâi cu teamă, circumspecți, apoi tot mai îndrăzneți, mai relaxați, vor păși pe cel mai mare steag, să facă un picnic pe luciul lui moale, fin, de calitate chinezească, vor întinde mese, și vor mânca și vor bea printre stele și vor privi de acolo la cea mai mare Casă din Europa și a doua din lume, dar noi ne vom ține respirația și ei nu vor ști că noi suntem ascunși cu toții sub tălpile lor murdărite de cerneală albastră și aurie, vor crede că așa e el, steagul ăla, adică nu doar că e cel mai mare din lume, dar uite, e și cel mai adânc…

Mâna dreaptă

Sfântul Gheorghe avea vreo cincizeci de ani și voce groasă. Când vorbea părea că tună, când râdea, gura lui se deschidea mare, arătând dinții lați și rari, o gură rotundă. Avea un cap cu frunte largă și părul tuns scurt, cazon. Râdea cu poftă, deschis și nici un ascunziș nu era în bucuria lui. Mă speria brațul lui ciunt, cu mâna retezată din încheietură. Mi-era frică de ea, de mâna absentă. A pierdut-o în lupta cu balaurul, pe frontul de est, căci, așa cum se știe din vechime, sfântul Gheorghe a fost oștean. O folosea fără să bage de seamă, căci mișca din braț ca și cum mâna mai era acolo, cu degete, cu palmă și cu unghii, bătături, cu toate ale ei. Uneori aveam impresia că doar eu observ că lipsește, aveam impresia că pânza aia murdărită de la lucru, care acoperea cicatricea pe care n-am văzut-o niciodată e ca o batistă de magician mascând o mână secretă. Putea să apară oricând dorea Gheorghe, că nu degeaba era sfânt. ”A pierdut-o în război!” mi s-a spus, și treaba asta însemna pentru mine ceva cât se poate de clar și tocmai de aceea uimitor. Copil fiind știam că un lucru e pierdut atunci când îți cade pe nesimțite din buzunarul rupt sau când uiți unde l-ai ascuns. Și nu puteam să-mi imaginez cum ar fi putut să-i cadă lui Gheorghe mâna din buzunar sau unde ar fi putut el s-o pună și să n-o mai afle, dar de întâmplat s-a întâmplat. Sau poate că era o taină, una dintre acelea pe care sfinții le fac în joacă prin toate cărțile în care li se povestesc viețile. ”A rămas în beregata balaurului!” a râs bunica, sora lui și mama mamei mele. Bunica mea era soră cu sfântul Gheorghe (Gheorghiță), cu sfântul Nicolae (Culae) și cu sfântul Ilie (Licuță). Mai era soră și cu sfânta Maria (Mărioara). Era firesc pentru că ea însăși era sfânta Ioana! Am copilărit între sfinți, da, și toți au murit în copilăria mea, doar bunica m-a prins major și fără de sfinți. Uneori mă uitam la icoana cu sfântul Gheorghe călărind un cal alb, ridicat pe picioarele din spate, înfigând într-un balaur verde, cu aripi roșii, o suliță lungă. O ținea cu mâna dreaptă. Apoi căutam spre mâna lui Gheorghe, spre brațul bont, cu mâna lipsă, și ceva îmi spunea că a lăsat-o prinsă de suliță, priponind balaurul pentru totdeauna. Mă întrebam dacă o să crească la loc, mâna. Nu mi se părea ceva de neînchipuit. Era un bărbat voinic, care emana putere. Și nimeni care are atâta viață în sânge nu poate rămâne ciuntit în vreun fel!

De fapt, Gheorghe luase balaurul acasă, doar că sub alt chip, sub chipul Țapului Costică, un animal mare, de aproape o sută de kile, așa mi se zicea, un animal cu privire suspicioasă, copite despicate, coarne întoarse și barbă sură. Un alt chip al demonilor din povești. L-a luat și l-a aruncat între oi și capre. Așa cum era și de așteptat, Țapul Costică nu iubea oamenii. Pe fratele meu l-a fugărit o dată, dar l-a ratat cu puțin deoarece acesta a reușit în ultimul moment să sară peste gardul din bârne de lemn al țarcului. Chipul de orășean al fratelui meu, ochii lui cu ferestre de blocuri în priviri au exprimat groază și Gheorghe a râs, cu râsul lui gros, rotund, puternic, care a ieșit din piept și s-a dus de-a rostogolul peste dealurile calcaroase și aspre ale Dobrogei. S-a ridicat de la căldarea în care mulgea oile și a ridicat poruncitor brațul spre Țapul Costică. Era chiar brațul lui fără de mână și Țapul a fugit cu figura lui de drac, cu tot, recunoscând durerea de veacuri. Țarcul era așezat chiar sub coama unui astfel de deal, care cădea retezat într-o parte, unde, în pereții calcaroși, timpul săpase niște grote în care Gheorghe făcuse casă de vreme rea animalelor. Asta îmi plăcea mie la Gheorghe! Că supunea lumea adâncurilor cu vocea lui și cu trupul lui mare, că nu-i era frică de grotele alea cu miros de animal, de lână, de lapte, de paie și de balegă. Grotele alea întunecate, care erau casa unui țap uriaș cu chipul celui rău. Lăcașul lui Azazel! Vara, arșița murea la umbra răcoroasă a grotelor, nu foarte adânci, iar soarele nu intra acolo. Era un staul misterios, dar Gheorghe intra fără teamă, preocupat de rostul lucrurilor, și toată suflarea de acolo îi știa puterea mâinii retezate.

Nu am apucat să-l cunosc prea bine pe Gheorghe. A plecat pe tăcute, fără să-mi zică. Nici n-am simțit când a făcut-o. Doar s-a întâmplat, într-un mod firesc, discret, așa cum stă bine lucrurilor importante. A luat cu el și oi și capre, și pe Azazel zis și Costică, lăsând în urmă niște grote pustii despre care, cu timpul, am ajuns să cred că le-a săpat cu tunetul vocii sale, cu hohotul lui de râs. Când am crescut mai mult decât se cuvenea am trecut pe-acolo și m-am oprit la peșterile care mă fascinaseră pe vremuri. Mi-au părut pitice, simple scobituri făcute de vânt și ape, într-un perete calcaros. Doar în aer mai rămăsese ceva din mirosul vremurilor în care am copilărit între sfinți. Era o zi de toamnă timpurie, era după amiază și vântul umed purta tot felul de mirosuri. ”Eram doar un copil!” mi-am zis eu dezamăgit, cu gândul celui crescut mare. Dar gândul ăsta, cum că ”acum știu adevărul”, m-a durut ca o minciună. Am luat o piatră și am aruncat-o în pereții grotelor, ascultându-i ecoul ca pe un dor nedeslușit, puțin ridicol. Și n-am scăpat de apăsarea aia din piept până în momentul simplu, în care, pe umărul meu stâng s-a așezat, ușoară ca un fulg, mâna dreaptă a mamei mele.

Cererea

-Da! A zis el.

-Vreau să mă mântuiesc.

-Cererea!

-Ce cerere?

-Ai zis că vrei să te mântuiești.

-Am zis…

-Așadar ai o solicitare.

-Am.

-Sa vad cererea, atunci!

-N-am…

A oftat. Era un înger simplu, nu foarte impresionant. Vocea lui avea inflexiuni interesante, uneori părea că se aud mai multe deodată. A indicat spre dreapta.

-Mergeti la colegul…

M-am uitat în dreapta. Era un ghișeu la care scria, mare: CERERI! Am mers acolo.

-Buna ziua!

-Buna ziua!

-M-a trimis colegul dumneavoastră, să iau o cerere.

M-a privit atent. Ochii lui imenși reflectau tristețe și seninătate deopotrivă, ca două fumuri colorate diferit care se întrepătrundeau.

-Pentru?

-Vreau să mă mântuiesc.

-Aha…

-…

-Din ce să fie? M-a întrebat.

-Ce anume?

-Cererea!

-Nu înțeleg…

A luat aerul celui care trebuie să explice o chestie evidentă cuiva greu de cap:

-Poate fi pe papirus, pe hârtie, pe piele, pe piatră… Trebuie să alegi!

Am ezitat, descumpănit. Hârtia mi-era cea mai familară.

-Pe hârtie, am zis eu, ridicând din umeri.

A oftat, plictisit.

-Mergi la colegul cu pădurile!

-Pădurile? Am exclamat, uimit.

-Da, pădurile. Hârtia se face din lemn, în caz că nu știai.

M-am dus, din nou, în dreapta. Un înger vânjos cu plete ca din rumeguș.

-Da! A tunat el.

Mi-am dres vocea:

-Ăăă, bună ziua, m-a trimis colegul de la cereri.

-Aha, din hârtie, deci!

Am șovăit:

-Așa mi-a venit în minte.

A făcut o grimasă.

-Evident că așa ți-a venit. Și… de care să fie?

Eram tot mai încurcat.

-Nu înțeleg…

-Hârtia! Lemnul!  De care să fie? Stejar, brad, baobab, salcâm, tei, mesteacăn, măr, copacul vieții?

Am clipit descumpănit.

-Nu m-am gândit… oricare.

A mârâit, supărat.

-Nu există oricare! Fiecare copac e diferit.

-Serios?

M-a privit ironic.

-Faptul că ești om și nu pisică face vreo diferență?

-Face…

-Bun! Ne înțelegem, atunci. Deci, din ce să fie?

-Brad! Am mormăit eu, alegând la nimereală.

-Brad… brad… A căutat în niște catastife, a citit ceva, apoi și-a smuls două pene din aripile uriașe. Cu una a scris ceva pe cealaltă. Mi-a întins pana pe care scrisese ceva.

-Mergi cu asta la colegul! Mi-a arătat spre dreapta.

M-am îndreptat încet spre un ghișeu pe care scria BALOANE! Am încercat să citesc ce scrie pe pană, dar nu am înțeles nimic. Literele păreau niște vietăți în mișcare. Am ajuns.

-Bună ziua!

N-a răspuns. A întins mâna cu degete lungi, subțiri. De altfel, toată ființa lui părea doar ceva alungit, luminos. Stătea pe spate și scotea baloane, așa cum fac copiii baloane de săpun, doar că el nu folosea nici săpun, nici apă, nici vreun instrument. I-am dat pana. A citit-o, cu un aer blazat. A zâmbit fără entuziasm.

-În regulă. A decretat el, enigmatic.

-Ce anume?

-Lista.

-Dar eu nu știu ce scrie în ea!

M-a privit, amuzat.

-Normal că nu știi. Nimeni nu știe. Și mai ales, nimeni nu se gândește să știe.

-Aș îndrăzni să întreb, totuși…

-Ce?

-Ce scrie…

S-a scobit cu pana între dinți.

-Scrie așa: un milion de furnici, o sută de mii de albine sălbatice, zece mii de omizi, o mie de fluturi, treizeci de veverițe, doi bursuci și un vultur. Evident, nu am menționat carii, larvele și ființele micorscopice.

-Bine, dar ce e cu astea?

-Astea sunt cele care trăiesc în bradul ales.

-Și ce se va întâmpla cu ele?

A râs, gâlgâind, scoțând sumedenie de baloane.

-Le luăm în balon!

Eram de-a dreptul stupefiat.

-Nu vă înțeleg.

S-a oprit din râs și s-a aplecat înspre mine.

-Să zicem că ideea că aș umbla cu o coasă după mine nu e chiar adevărată!

M-am cutremurat:

-Vreți să spuneți că sunteți…

-Îngerul baloanelor. M-a întrerupt el, ironic.

-Nu, dar… nu e normal! Trebuie să fie o altă posibilitate.

A ridicat din sprâncene.

-Trebuie???

-Păi, da…

-Așa e în firea lucrurilor. Totul se plătește. Mântuirea costă!

-Vreau să văd pana! Am avut un ton surprinzător de hotărât. S-a mirat, fără să se supere. Mi-a dat pana.

-Iat-o!

Mi s-a părut extrem de ușoară și extrem de grea, totodată.

-Am să revin! Am zis.

-Ar trebui! A zis, și vocea lui a sunat ca un ultim oftat.

Am privit în direcția dinspre care venisem, cu gândul să mă duc la primul înger. Am realizat uimit, ca distanța dintre ghișee era imensă, de nestrăbătut. Am privit în dreapta și am tresărit. Ghișeul primului înger era la câțiva pași. M-am apropiat. Nu s-a uitat la mine. A mormăit doar:

-Da.. cu ce te pot ajuta?

-Am fost mai devreme, pentru mântuire.

A întins mâna, fără să ridice ochii din niște cărți deschise.

-Cererea!

Am înghițit în sec.

-N-am luat-o!

Și-a ridicat privirea, dar nu și-a retras mâna.

-Renunțați, deci?

-La mântuire? Nicidecum!

-Atunci aduceți cererea.

-Am adus asta! Am zis, arătând pana.

A privit-o peste masă.

-Ce să fac cu ea?

-Îngerul morț… ăăă, îngerul baloa… în fine, colegul dumneavoastră mi-a zis ce scrie aici.

-Așa și?

-Și aș vrea să fie o altă soluție.

A izbucnit în râs, un râs polifon, armonios.

-O altă soluție? Haaaahahahaaaaa, vai, ce încântător! A redevenit serios, brusc:

-Nu există o altă soluție! Niciodată nu există o altă soluție. Există doar alegeri. Vrei sau nu! Dacă da, vreau cererea!

I-am pus pana în mână.

-Aceasta este cererea mea.

Pana a poposit, ușoară și grea, în palma lui de lumină. M-a privit, parcă înduioșat.

-Realizezi că nu poți schimba regulile.

Am simțit un nod în gât.

-Nu știu…

A luat un aer grav.

-Nu poți! Nimeni nu poate. Te mai întreb o dată. Aduci cererea sau nu?

Am tras aer în piept.

-Nu știu.

Vocea lui a tunat ca un cor furtunos:

-Omule, nu am chef de glumă, nici eternități de pierdut cu tine. Aduci cererea sau nu?

Suflul vocii lui a creat un vifor care mi-a pătruns în carne. Luată de vifor, pana a zburat și a căzut pe jos, încet, ca un regret. Am șoptit, aproape plângând.

-Nu!

În momentul acela s-a făcut liniște. Atunci am realizat că, de fapt, nu fusese liniște, că peste tot era un freamăt discret, omogen, tainic. Dar în acel moment s-a făcut liniște. Îngerul s-a lăsat încet pe spate, m-a privit pentru un timp fără să zică nimic. A scos de sub birou o pereche de ochelari și, când i-a pus la ochi, s-a întâmplat ceva straniu: era ca și cum mi-i pusese mie, ca pe un binoclu întors, astfel încât el a devenit extrem de mic și de departe. De acolo, de la distanța aia, s-a aplecat spre mine și vocile lui vorbeau deodată în cuvinte nedeslușite, în limbi neînchipuite. Figura lui se mărea tot mai mult, în timp ce se apleca spre mine, modificându-se tot timpul, luând forma unor fețe cunoscute: am recunoscut-o pe mama, mi-am recunoscut fratele, prietenii, am recunoscut celebrități, lua, probabil, chipurile tuturor celor pe care îi văzusem vreodată. A ajuns aproape de nasul meu, respirația lui mirosea a câmp ars de soare. M-am cutremurat. Era chipul meu. A râs, un râs bun, plin de veselie.

-Da! A zis el.

Atât a zis…

Iscuțite

Și am două cuvinte și două cuțite. Și fiecare cuvânt a luat câte-un cuțit și și l-a pus la brâu. Și fiecare cuțit atârnă de-un cuvânt. Și nu e nici cuvânt neascuțit, și nici cuțit să nu se țină de cuvânt.

cutite2