Skip to content

Insula Roșia Montana

Octombrie 17, 2013

Da, am ieșit aseară, dar nu mi-este prea clar de ce!

Cumva am ieșit, mânat de isterizarea TV-urilor care anunțau decesele unor bătrâni și înfierau abuzurile jandarmilor, am ieșit mânat de vorbele precipitate, de glasurile alerte, de imaginile neclare, de o întreagă butaforie mediatică. Motivul, pe scurt? La Pungești, oamenii simpli se opun excavatoarelor și jandarmilor sosiți acolo cu tot arsenalul în dotare! În esență, un motiv suficient pentru a ieși, zic eu!

Am ieșit pentru că pe facebook s-a cerut solidarizare. Da, pe acea pagină pe care unii o numesc ”comunitate”! Dar cei care o numesc astfel sunt cam aceiași care au văzut lideri acolo unde aceștia nu existau, așa că nu i-aș crede prea repede.

Am ieșit, poate, pentru că nimeni din rândul Puterii nu s-a ostenit să-mi explice în ce context s-a semnat contractul cu Chevronul, ce riscă populația și ce are de câștigat, nici câte și ce compromisuri au făcut politicienii în numele nostru (dar și pe pielea noastră).

Dar cel mai probabil am ieșit pentru că oamenii de la Pungești nu au chip mincinos, cuvinte măsluite și priviri false. Pentru că pe fețele lor se vedea un fel de groază și de durere, dar și de furie și de hotărâre, se vedeau riduri, viață muncită, adică un fel de demnitate simplă, nudă, da, am ieșit pentru ei! Pot zice asta… Și, totuși, nu-i cunosc, iar în asta nu e nici un fel de laudă. Sau de scuză.

Când am ajuns în centru, orașul fremăta pe o rază de aproape un kilometru în jurul celor maximum două mii de oameni care au blocat bulevardul în dreptul fântânii de la Universitate. Încă de la intrarea în Pasajul Unirii, dinspre sud, mașinile gemeau înghesuite, sirena unei mașini a poliției se tânguia fără nici o autoritate, blocată între caroserii încremenite. Agenții de circulație fluierau isteric și trotuarele erau pline de oameni care făceau cumpărături, vorbeau la telefon, mergeau încolo și încoace, luminați de reclame și de vitrine. În aer era un fel de tensiune! Am sesizat un fel de rupere între oamenii orașului și cei care – nevăzuți și neauziți de la distanța aceea – îi afecta pentru că ocupaseră centrul.

Am rămas uimit realizând impactul atât de mare pe care îl poate avea un grup compact de oameni asupra ecosistemului unui oraș! Prezența lor compactă, pe o suprafață de doar câteva zeci de metri pătrați, se făcea simțită până la distanțe nebănuite. Ditamai infrastructura era obligată să se armonizeze cu acel punct de forță, altminteri nu foarte impresionant ca dimensiuni. Totuși, jandarmii păreau destul de relaxați, iar celebrul rond din intersecție nici măcar nu era păzit de vreun cordon preventiv. Arătau ca niște dulăi de luptă mustrați cu ziarul de un stăpân nemulțumit. Adunați unii într-alții, de la un trotuar la altul, protestatarii scandau, cântau și sunau din vuvuzele. Eu am tăcut!

Căci m-am văzut cu oameni pe care-i cunoșteam și cu oameni pe care nu-i cunoșteam, dar ieri mi s-au părut, cu toții, străini! Așa cum am zis, nu știam exact de ce sunt acolo! Toate argumentele de mai sus nu-mi sunt suficiente. Și pentru prima oară de când au început protestele din această toamnă, am resimțit ceva neclar, ceva străin, m-am simțit exact ca anul trecut, când nu am putut să strig împotriva a ceva sau a cuiva, pentru simplul motiv că nimeni și nimic nu mă ajuta să-mi găsesc cuvintele potrivite. Ca și atunci, în iarna lui 2012, aseară am auzit scandări care nu erau și ale mele! Sunau familiar, dar nu-mi erau proprii. Așa că am tăcut, da, și asta a făcut ca eu, de fapt, să nici nu fiu acolo!

Săptămâni întregi am ieșit, știind cu limpezime de ce ies, știind cu cine ies, știind pentru cine și pentru ce ies! Revolta mea avea și are chip și obiect, cuvintele mele nu ricoșau din incertitudini. Roșia Montana are acest dar: înseamnă Eugen David și cei ca el, înseamnă un loc anume, clar, circumscris cu limpezime în munte și în mintea mea, înseamnă că eu, acolo, în Piață sau în marșuri, pot fi ferm pe picioarele mele și pe convingerile mele, pot arăta cu degetul și să spun: asta nu se va întâmpla!

Roșia Montana înseamnă o luptă îndelungată, temeinic susținută, scrupulos documentată, atentă la nuanțele legii și riguroasă în revendicările sale. Roșia Montana înseamnă premiza unei victorii. Ea oferă oportunitatea rară a solidarității coerente și cu temei și a coagulării unei societăți civice. Încarcă protestul cu sens și îi dă plus-valoare! Înseamnă lucruri făcute deja, victorii mici, dar certe, efecte palpabile, negocieri în derulare, așteptări încordate. Înseamnă un politic obligat să joace atent și o presă care a trebuit – fie și cu sila – să reacționeze în afara tăcerii cumpărate. Înseamnă miză reală! Victoria în cazul Roșiei Montana, deși nu este sigură este, însă, foarte posibilă! Și nu ar fi deloc doar a Roșiei Montana! Căci așa cum aseară, un grup de oameni a produs o veritabilă undă de șoc pe o rază mare a orașului, victoria în cazul Roșiei Montana va produce efecte pe o rază nebănuit de mare în lumea politicii, a legii și a presei din România, cu tot ce înseamnă acest lucru.

Dar ieri nu am simțit asta! Aseară am avut impresia că eram invitat să sar în mare, fără să am un motiv clar, să sar pur și simplu, ca mânat de un fel de instinct al revoltei, de pe stâncile sigure ale unei insule. Eram, cu toții, ca niște foci! Sute de foci tinere, bălăcindu-se în valuri, sondând cu un fel de beatitudine plină de adrenalină, nemărginirea, infinitatea de posibilități și revendicând gălăgios, cumva măreț dar și cumva patetic, atât adâncimile, cât și orizonturile! Se cerea TOTUL! Ieri mi s-a părut că s-a cerut totul! Și nu doar că se cerea totul, dar se și profețea izbăvirea! Nimeni nu părea să bage de seamă că-n marea aia infinită sunt și rechini, că sunt și balene ucigașe! Nimeni nu părea să realizeze că-n valurile alea au pierit înaintași mult mai numeroși și mai puternici! Nimeni nu părea să simtă că acel ”tot” înseamnă și riscul de a nu te mai putea întoarce! De a te pierde! Că avântul spre larg, în toate părțile, înseamnă până la urmă, risipire, pierderea de grup, de casă! Că înseamnă însingurare…

Ieri nu am văzut un Eugen David în piață! Și m-am simțit singur. Ieri nu am văzut un caz, cât o revoltă produsă de un buletin de știri! Ieri am văzut oameni care s-au lăsat duși de valuri, crezând că le stăpânesc! Da, Roșia Montana este o insulă! În schimb, cazul gazelor de șist este, pentru mine, o insulă în formare. Abia iese din ape și, deși o face cu repeziciune, crestele ei mai pot fi lesne confundate cu valurile. Te poți apropia cu entuziasm, anticipând bucuria de a simți pământul sub picioare, doar pentru a descoperi că tot ce ai făcut a fost să te depărtezi și mai mult de malul pe care-l știai atât de bine!

Așa că rectific. NU, nu am ieșit aseară! Doar am privit. Și m-am întors acasă, ducând dorul insulei de pe care marea poate fi privită și înfruntată. Supusă! De pe înălțimile acestei insule, mi-am zis, pot urmări fără frica de a greși, unde și cum se formează nouă insulă. Și atunci când voi plonja, voi ști încotro să merg și cât efort va trebui să depun pentru a o atinge.

Așa că am deschis televizorul și am urmărit știrile, căutând pe chipurile muncite ale țăranilor din Pungești, un alt Eugen David! Cu siguranță că există câte unul în fiecare colț din țara asta!

Doar că aseară, în Piață, eu unul, nu l-am aflat!

Anunțuri

From → POLITIC(OS)

4 comentarii
  1. andreea.z permalink

    de ce nu ai gasit in piata un eugen david ? pentru ca eugen david nu este in piata….eugen david al.gazelor de sist protesteaza pe camp…nefilmat…agresat. de asta nu l-ai vazut. nu ai cautat unde trebuie. doar pentru ca se cheama vaslui si nu rosia, sunt gaze si nu aur, nu inseamna ca nu este vorba tot de abuz, furt, si tradare. de asta am iesit. si cred eu ca e un motiv suficient. cel putin pentru mine a fost si este.

    • evident ca est tot abuz, furt, tradare! eu doar spuneam ca toate astea nu au fost contestate limpede, clar si eficient de un ”eugen david”. era vb despre o nesansa a ”dosarului” gazelor de sist, in comparatie cu mineritul cu cianuri. ma bucur pt tine. pentru mine nu e suficient sa ies. ci sa si stiu ce fac daca ies. dar cele doua aspecte nu se exclud in mod necesar

  2. sistem permalink

    Eu n-am ieşit, dar aş fi fost tentat să ies. Nu ştiu dacă această radicalizare a protestelor face bine sau rău cauzei.Totuşi după cum se ştie, masa protestatarilor este eterogenă, mulţi protestează pur şi simplu din indignare faţă de ceea ce se întâmplă, şi după zeci de kilometri străbătuţi în marşuri, fără o ţintă sau un beneficiu clar, frustrarea trebuie eliberată cumva. Nevoia de a-i trata cu aceeaşi insolenţă cu care ne tratează şi ei pe noi, e acolo.

  3. Teodor Pricop permalink

    Salutare!
    Am fost şi eu în acea seară la protest. Simplu: pentru că am citit, am verificat şi ştiu cât de nocivă este şi acea exploatare şi pentru că semenii mei din Pungeşti au ieşit să protesteze şi au fost trataţi urât de semenii mei, autorităţile locale şi jandarmii. Este mai mult decât suficient. Am fost şi în fiecare duminică de protest pentru salvarea Roşiei Montane. Am fost şi în fiecare din primele zile ale lui septembrie, tot pentru Roşia, în multe zile de atunci cu acelaşi sentiment ca al dvs. Uneori am simţit că pierd vremea. Dar vorbea egoismul din mine. Nu există manifestaţie sinceră pentru o cauză nobilă care să prezinte mereu şi imperturbabil un lider. Prea căutăm tot felul de scenarii, scuze, defecte, imperfecţiuni. Nu înţeleg de ce avem nevoie mereu de un lider. O cauză nu este de ajuns? Nu este ea liderul? Apoi dacă apare un lider, iar apar nemulţumiţi, că de ce e ăla lider. Şi tot aşa, în cerc. Atenţie mare – sunteţi exagerat de scrupulos, dar comiteţi repetat o greşeală foarte mare. Ţine de respect pentru cauza faţă de care sunteţi fidel de multă vreme – localitatea se numeşte Roşia Montană, nu Montana. „Montana” e o imbecilitate de americanism lansată de oameni neserioşi, din presă. 😉 În concluzie: e utopic să te aştepţi ca la protestele fără sindicate, partide etc. să te identifici cu toate strigările, cu toate persoanele, toate grupurile. Puţină participare smerită, dar demnă nu ne-ar strica. Că de comentat, tot comentăm de aproape un sfert de secol! E grav. Suntem prea temători şi precauţi şi aşteptăm prea mult pentru a ne convinge, cu toate că nu depunem prea mare efort. Cu acţiunea ce facem?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: