Skip to content

Religia are rinichi!

Mai 14, 2013

Am văzut un documentar fascinant pe Nat Geo Wild! Era despre vulturii din India. În aparență, nu sună mai special decât alte documentare despre animale. Dar povestea e așa: indienii sunt oameni religioși. Printre alte credințe și tradiții, se află și aceea (celebră deja), că vaca este un animal sfânt. Nu o lovesc, nu o chinuiesc în vreun fel. Dacă suferă, au obligația religioasă de a o îngriji. Cel care nu face asta suportă consecințe legale dure! Nu îi consumă carnea. Până aici toate clare. Dar ce se întâmplă cu ea când moare? Pentru că nu au voie nici să o ardă, nici să o îngroape, o duc la cimitirul de animale, aflat în proximitatea oricărei așezări. În cazul metropolelor supra-aglomerate, aceste cimitire sunt uriașe. Ar putea suna pestilențial, dacă ne gândim la căldura și umiditatea din India. Dar India are zeci de milioane de vulturi. De mii de ani, ei profită de religiozitatea oamenilor. În câteva ore, carnea de pe stârvul unei vaci este curățată de pe oase. În schimb, deși nu are musai un loc de cinste, vulturul este primit în patrimoniul cultural și religios al indienilor, ca o verigă fundamental necesară.

Tot în India există o populație reprezentativă de parși. Aceștia sunt zoroastrieni. În baza credinței lor, care consideră elementele naturii ca fiind pure, ei nu-și îngroapă morții, pentru a nu întina pământul, nici nu-i incinerează, pentru a nu întina cu trupul impur, focul! Așadar au construit așa numitele turnuri ale tăcerii, în vârfurile cărora, după ce sunt spălate de cei care rostesc rugăciunile ritualice, cadavrele sunt depuse, goale, în soare. Crenelurile turnurilor gem de vulturi care vor face ca elementul impur (cadavrul) să dispară. Pentru un copil din comunitatea parșilor, vulturul este ambivalent: înfricoșător pentru că este un simbol al morții, indispensabil pentru că participă decisiv la reglarea raporturilor dintre fizic și metafizic.

Ieșind din schema religiosului, vulturul este esențial pentru că tractul său digestiv face ca pasărea să îngurgiteze hoituri pline de bacterii și viruși și să le elimine prin digestie, fără acestea. Acizii sunt destul de puternici pentru a anihila vreun ”atac” bacteorologic.

Doar că la sfârșitul anilor 90, vulturii au dispărut. Nu încet, nu imperceptibil, ci de-a dreptul șocant! Conservaționiștii, biologii, comunitățile religioase au fost primii care au observat fenomenul. Populația vulturilor se înjumătățea de la an la an. Astfel ca din 100 de vulturi în anul X, erau doar 50 în anul următor și doar 25 în celălalt! Panică! Vitele sacre putrezeau în câmpuri pline de muște. Câinii vagabonzi au profitat de ocazie și s-au înmulțit la ordinul sutelor, sau chiar al miilor în jurul unui astfel de cimitir. Problema e că s-au sălbăticit. Au început să atace oamenii și, poate și mai grav, să afecteze considerabil fauna sălbatică locală. Fiind numeroși și oportuniști vânau atât animale mici, cât și animale mari, dereglând ecosistemul. Rabia a atacat la rândul ei. Cazurile de oameni care au fost vaccinați împotriva turbării au cunoscut o creștere înspăimântătoare. În același timp, parșii sufereau o traumă serioasă. Cadavrele se adunau în vârfurile turnurilor, putrezind dizgrațios, afectând profund sensibilitatea religioasă a comunității. Un bătrân a folosit chiar cuvintele acestea: ”Dispariția vulturilor ne afectează dramatic sentimentul comunității!”

Cercetătorii și autoritățile s-au alarmat. Primele verificări au arătat că nu era o problemă locală, ci, cu totul surprinzător, era o chestiune de ordin național! Vulturii dispăreau cu repeziciune. Analizele făcute pe vulturii abia decedați arătau că organele interne erau în stare gravă. Mai ales rinichii. Diagnostic? Gută viscerală. Rinichii se blocau și se deteriorau, iar păsările mureau deshidratate. S-a trecut la identificarea posibilelor cauze. Nu s-a găsit nici un virus și nici o bacterie vinovată! Ceață totală. Cineva a pus întrebarea corectă: ”Dacă vulturii mănâncă vaci, vacile ce mănâncă?” Dar nu s-au găsit, așa cum se spera, nici compușii din insecticidele sau îngrășămintele folosite de agricultori. A doua întrebare corectă: ”Cu ce tratăm vacile?” Au fost identificate peste 30 de medicamente folosite intens în tratamentele veterinare. Un singur medicament avea toți compușii care, puși la un loc, puteau avea un astfel de efect nebănuit: Diclofenacul!!!

Îl găsim la orice farmacie! Antiinflamator și analgezic e folosit pe scară largă de oameni, dar e util și în cazul vitelor. Paradoxal, oamenii îl folosesc inclusiv împotriva durerilor și a inflamațiilor produse de… pietrele la rinichi! Una peste alta, ajută cu succes milioane de oameni de pe fața pământului. Cum legile din India îi pedepsesc pe cei care-și lasă vitele să sufere, hindușii au apelat la ceea ce știința a propus, cu argumente irefutabile, drept remediu mai rapid și mai eficient decât ceea ce știau ei din bătrâni. Vechile soluții tradiționale au fost înlocuite cu produsele farmaceutice moderne. Doar că, fără ca cineva să știe, diclofenacul distrugea rinichii vulturilor, atât de importanți în ecologia religiei lor și, în general, în ecosistem!

Prima măsură a fost aceea că medicamentul a fost eliminat din tratamentele veterinare. Parșii au, însă, o problemă! Ei sunt oameni, nu vite. Diclofenacul îi ajută. Vorba ceea, se poate prescrie și după o extragere de măsea, pentru a preveni inflațiile și a ameliora durerea! Numai că trupurile decedaților ajung tot la vulturi! Prin urmare, dilema a devenit serioasă: au solicitat un răspuns ferm din partea autorităților, să știe dacă prezența medicamentului în organismul uman are același efect asupra păsărilor, ca și în cazul vitelor tratate cu diclofenac. Dar, cel mai interesant, zoroastrienii sunt deschiși spre o soluție cumva ciudată, dar extrem de practică: în caz că medicamentul se dovedește a fi o problemă, ar putea fi respins din considerente religioase! Până atunci sunt dispuși să contribuie serios la campania dusă de guvern și de autoritățile locale pentru repopularea țării cu vulturi.

Ce mi se pare fascinant aici? Nu doar dovada (făcută în forță și cât se poate de explicit) că ”natura nu iubește golurile” și că dispariția rapidă a unei verigi afectează iremediabil tot lanțul trofic, dar și felul în care trebuie să ne repoziționăm cu privire la ”științele” de care se folosesc oamenii. Știința contemporană a propus diclofenacul în tratarea oamenilor, dar și a vitelor. Efectele benefice sunt reale. Consecvenți credințelor care le cer să nu lase o vită să sufere, hindușii l-au folosit, prin urmare, fără rețineri, ajungând involuntar să afecteze cu consecințe dramatice și la scară mare, o verigă din ecosistemul metafizicii lor. Care metafizică s-a arătat a fi extrem de ecologică, fie și după canoanele științifice contemporane. Mii de ani avuseseră aceleași credințe, aceeași atitudine față de vite și aceeași încredere în mersul lucrurilor pe lume; în raportul dintre viață și moarte! Acele credințe fuseseră ”știința” lor. Și funcționase! Cosmogonii și cosmologii străvechi dezvoltaseră un sistem în care toate aveau un sens și un rol, probat, verificat, demonstrat, doar că explicat într-o terminologie magică, mistică, metafizică! Între ceea ce știința numește ecosistem și religii nu exista nici un conflict, dimpotrivă, funcționa o simbioză evidentă. Indubitabil, vulturii ar fi consumat cadavrele și fără credința hindușilor sau a zoroastrienilor, dar și unii și alții au interpretat corect rolul vulturilor și i-au investit cu o puternică valoare simbolică, asimilând în credințele lor cele mai profunde, obiceiurile naturale ale păsării.

În schimb, diclofenacul ține de alt discurs, totalmente străin atât de (meta)fizica celor două religii (și a oricărei religii, în general), cât și (iată!) de ecologia culturală locală. Ține de imperativul eficienței imediate și la scară largă, de pragmatismul academic, material, de marketing și medical. S-a impus ușor și repede, în baza autorității de care se bucură (pe drept cuvânt) știința și a înlăturat vechile tratamente care, însă, timp de secole sau de milenii nu afectaseră cu nimic mersul lucrurilor.

Cred că acest aspect este extrem de interesant. Îmi arată că efervescența creativă și inovatoare a științei are, dincolo de multitudinea de beneficii, și un fel de orbire, de indiferență față de nuanțe. Sau, dimpotrivă, față de ansamblu. Cumva este firesc: atunci când alergi, tinzi să te uiți doar înainte! Desigur, tot știința este cea care a identificat cauzele problemei pe care ea însăși o cauzase fără să vrea. Așadar nu este vorba aici despre vreo ”anatemizare” a științei. Ar fi de-a dreptul absurd. Și periculos. Dar poate că ar trebui să  reevaluăm raportul dintre discursul științei și cel al religiei. Poate că ar trebui să fim mai atenți la acei antropologi, etnologi și etnografi, sociologi și istorici care ne avertizează că există un tip de dogmatism și de mitizare extrem de prezent în universul academic, (prea închis în sine, prea redus la metodologii proprii), și la cei care ne atrag atenția, totodată, asupra faptului că religiile nu sunt pur și simplu un set de superstiții infantile, cât niște mecanisme de observare și de interpretare a universului și, în același timp, de reglare a relației omului cu acesta! Mecanisme dezvoltate cu migală și cu efecte vizibile în mii și mii de ani de civilizație.

Acest articol nu se vrea vreun tratat. În fond, s-a născut ca efect aproape imediat al unui documentar impresionant. Dar mă gândesc că dintr-o astfel de abordare a problemei nu prea ar avea cum să iasă ceva rău. În cel mai mic caz, astăzi ar fi fost mai mulți vulturi pe cerul Indiei.

Anunțuri

From → Mind the Gap

One Comment
  1. mai nepoate, da’ tu chiar scri bine de tot (si despre toate )!!!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: