Skip to content

Mâna dreaptă

Aprilie 23, 2013

Sfântul Gheorghe avea vreo cincizeci de ani și voce groasă. Când vorbea părea că tună, când râdea, gura lui se deschidea mare, arătând dinții lați și rari, o gură rotundă. Avea un cap cu frunte largă și părul tuns scurt, cazon. Râdea cu poftă, deschis și nici un ascunziș nu era în bucuria lui. Mă speria brațul lui ciunt, cu mâna retezată din încheietură. Mi-era frică de ea, de mâna absentă. A pierdut-o în lupta cu balaurul, pe frontul de est, căci, așa cum se știe din vechime, sfântul Gheorghe a fost oștean. O folosea fără să bage de seamă, căci mișca din braț ca și cum mâna mai era acolo, cu degete, cu palmă și cu unghii, bătături, cu toate ale ei. Uneori aveam impresia că doar eu observ că lipsește, aveam impresia că pânza aia murdărită de la lucru, care acoperea cicatricea pe care n-am văzut-o niciodată e ca o batistă de magician mascând o mână secretă. Putea să apară oricând dorea Gheorghe, că nu degeaba era sfânt. ”A pierdut-o în război!” mi s-a spus, și treaba asta însemna pentru mine ceva cât se poate de clar și tocmai de aceea uimitor. Copil fiind știam că un lucru e pierdut atunci când îți cade pe nesimțite din buzunarul rupt sau când uiți unde l-ai ascuns. Și nu puteam să-mi imaginez cum ar fi putut să-i cadă lui Gheorghe mâna din buzunar sau unde ar fi putut el s-o pună și să n-o mai afle, dar de întâmplat s-a întâmplat. Sau poate că era o taină, una dintre acelea pe care sfinții le fac în joacă prin toate cărțile în care li se povestesc viețile. ”A rămas în beregata balaurului!” a râs bunica, sora lui și mama mamei mele. Bunica mea era soră cu sfântul Gheorghe (Gheorghiță), cu sfântul Nicolae (Culae) și cu sfântul Ilie (Licuță). Mai era soră și cu sfânta Maria (Mărioara). Era firesc pentru că ea însăși era sfânta Ioana! Am copilărit între sfinți, da, și toți au murit în copilăria mea, doar bunica m-a prins major și fără de sfinți. Uneori mă uitam la icoana cu sfântul Gheorghe călărind un cal alb, ridicat pe picioarele din spate, înfigând într-un balaur verde, cu aripi roșii, o suliță lungă. O ținea cu mâna dreaptă. Apoi căutam spre mâna lui Gheorghe, spre brațul bont, cu mâna lipsă, și ceva îmi spunea că a lăsat-o prinsă de suliță, priponind balaurul pentru totdeauna. Mă întrebam dacă o să crească la loc, mâna. Nu mi se părea ceva de neînchipuit. Era un bărbat voinic, care emana putere. Și nimeni care are atâta viață în sânge nu poate rămâne ciuntit în vreun fel!

De fapt, Gheorghe luase balaurul acasă, doar că sub alt chip, sub chipul Țapului Costică, un animal mare, de aproape o sută de kile, așa mi se zicea, un animal cu privire suspicioasă, copite despicate, coarne întoarse și barbă sură. Un alt chip al demonilor din povești. L-a luat și l-a aruncat între oi și capre. Așa cum era și de așteptat, Țapul Costică nu iubea oamenii. Pe fratele meu l-a fugărit o dată, dar l-a ratat cu puțin deoarece acesta a reușit în ultimul moment să sară peste gardul din bârne de lemn al țarcului. Chipul de orășean al fratelui meu, ochii lui cu ferestre de blocuri în priviri au exprimat groază și Gheorghe a râs, cu râsul lui gros, rotund, puternic, care a ieșit din piept și s-a dus de-a rostogolul peste dealurile calcaroase și aspre ale Dobrogei. S-a ridicat de la căldarea în care mulgea oile și a ridicat poruncitor brațul spre Țapul Costică. Era chiar brațul lui fără de mână și Țapul a fugit cu figura lui de drac, cu tot, recunoscând durerea de veacuri. Țarcul era așezat chiar sub coama unui astfel de deal, care cădea retezat într-o parte, unde, în pereții calcaroși, timpul săpase niște grote în care Gheorghe făcuse casă de vreme rea animalelor. Asta îmi plăcea mie la Gheorghe! Că supunea lumea adâncurilor cu vocea lui și cu trupul lui mare, că nu-i era frică de grotele alea cu miros de animal, de lână, de lapte, de paie și de balegă. Grotele alea întunecate, care erau casa unui țap uriaș cu chipul celui rău. Lăcașul lui Azazel! Vara, arșița murea la umbra răcoroasă a grotelor, nu foarte adânci, iar soarele nu intra acolo. Era un staul misterios, dar Gheorghe intra fără teamă, preocupat de rostul lucrurilor, și toată suflarea de acolo îi știa puterea mâinii retezate.

Nu am apucat să-l cunosc prea bine pe Gheorghe. A plecat pe tăcute, fără să-mi zică. Nici n-am simțit când a făcut-o. Doar s-a întâmplat, într-un mod firesc, discret, așa cum stă bine lucrurilor importante. A luat cu el și oi și capre, și pe Azazel zis și Costică, lăsând în urmă niște grote pustii despre care, cu timpul, am ajuns să cred că le-a săpat cu tunetul vocii sale, cu hohotul lui de râs. Când am crescut mai mult decât se cuvenea am trecut pe-acolo și m-am oprit la peșterile care mă fascinaseră pe vremuri. Mi-au părut pitice, simple scobituri făcute de vânt și ape, într-un perete calcaros. Doar în aer mai rămăsese ceva din mirosul vremurilor în care am copilărit între sfinți. Era o zi de toamnă timpurie, era după amiază și vântul umed purta tot felul de mirosuri. ”Eram doar un copil!” mi-am zis eu dezamăgit, cu gândul celui crescut mare. Dar gândul ăsta, cum că ”acum știu adevărul”, m-a durut ca o minciună. Am luat o piatră și am aruncat-o în pereții grotelor, ascultându-i ecoul ca pe un dor nedeslușit, puțin ridicol. Și n-am scăpat de apăsarea aia din piept până în momentul simplu, în care, pe umărul meu stâng s-a așezat, ușoară ca un fulg, mâna dreaptă a mamei mele.

Anunțuri

From → Mind the Gap

3 comentarii
  1. Multumesc Silviu pt acest extraordinar omagiu adus tatalui meu si fratlor sai , care erau unchii si matusile mele .Impresionanta aceasta descriere a unor oameni si locuri atit de dragi mie , inca o data multumesc din inima .Te pupa cu drag Fanica .

  2. te imbratisez cu drag, unchiule! :))) mi-e dor sa mai povestim

  3. stiu ca odata desenai foarte frumos dar de scris habar nu aveam , citind articolele tale m-ai bagat intr.-o mare dilema ……………care dintre ele iti iese mai bine !!?? Cred ca scrisul si daca ceea ce scri este insotit si cu cite un desen pot spune ca lucrarea este ceea ce te defineste – arta si gindirea .Te pup si sa sti ca si mie imi este dor .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: