Skip to content

Cererea

Aprilie 14, 2013

-Da! A zis el.

-Vreau să mă mântuiesc.

-Cererea!

-Ce cerere?

-Ai zis că vrei să te mântuiești.

-Am zis…

-Așadar ai o solicitare.

-Am.

-Sa vad cererea, atunci!

-N-am…

A oftat. Era un înger simplu, nu foarte impresionant. Vocea lui avea inflexiuni interesante, uneori părea că se aud mai multe deodată. A indicat spre dreapta.

-Mergeti la colegul…

M-am uitat în dreapta. Era un ghișeu la care scria, mare: CERERI! Am mers acolo.

-Buna ziua!

-Buna ziua!

-M-a trimis colegul dumneavoastră, să iau o cerere.

M-a privit atent. Ochii lui imenși reflectau tristețe și seninătate deopotrivă, ca două fumuri colorate diferit care se întrepătrundeau.

-Pentru?

-Vreau să mă mântuiesc.

-Aha…

-…

-Din ce să fie? M-a întrebat.

-Ce anume?

-Cererea!

-Nu înțeleg…

A luat aerul celui care trebuie să explice o chestie evidentă cuiva greu de cap:

-Poate fi pe papirus, pe hârtie, pe piele, pe piatră… Trebuie să alegi!

Am ezitat, descumpănit. Hârtia mi-era cea mai familară.

-Pe hârtie, am zis eu, ridicând din umeri.

A oftat, plictisit.

-Mergi la colegul cu pădurile!

-Pădurile? Am exclamat, uimit.

-Da, pădurile. Hârtia se face din lemn, în caz că nu știai.

M-am dus, din nou, în dreapta. Un înger vânjos cu plete ca din rumeguș.

-Da! A tunat el.

Mi-am dres vocea:

-Ăăă, bună ziua, m-a trimis colegul de la cereri.

-Aha, din hârtie, deci!

Am șovăit:

-Așa mi-a venit în minte.

A făcut o grimasă.

-Evident că așa ți-a venit. Și… de care să fie?

Eram tot mai încurcat.

-Nu înțeleg…

-Hârtia! Lemnul!  De care să fie? Stejar, brad, baobab, salcâm, tei, mesteacăn, măr, copacul vieții?

Am clipit descumpănit.

-Nu m-am gândit… oricare.

A mârâit, supărat.

-Nu există oricare! Fiecare copac e diferit.

-Serios?

M-a privit ironic.

-Faptul că ești om și nu pisică face vreo diferență?

-Face…

-Bun! Ne înțelegem, atunci. Deci, din ce să fie?

-Brad! Am mormăit eu, alegând la nimereală.

-Brad… brad… A căutat în niște catastife, a citit ceva, apoi și-a smuls două pene din aripile uriașe. Cu una a scris ceva pe cealaltă. Mi-a întins pana pe care scrisese ceva.

-Mergi cu asta la colegul! Mi-a arătat spre dreapta.

M-am îndreptat încet spre un ghișeu pe care scria BALOANE! Am încercat să citesc ce scrie pe pană, dar nu am înțeles nimic. Literele păreau niște vietăți în mișcare. Am ajuns.

-Bună ziua!

N-a răspuns. A întins mâna cu degete lungi, subțiri. De altfel, toată ființa lui părea doar ceva alungit, luminos. Stătea pe spate și scotea baloane, așa cum fac copiii baloane de săpun, doar că el nu folosea nici săpun, nici apă, nici vreun instrument. I-am dat pana. A citit-o, cu un aer blazat. A zâmbit fără entuziasm.

-În regulă. A decretat el, enigmatic.

-Ce anume?

-Lista.

-Dar eu nu știu ce scrie în ea!

M-a privit, amuzat.

-Normal că nu știi. Nimeni nu știe. Și mai ales, nimeni nu se gândește să știe.

-Aș îndrăzni să întreb, totuși…

-Ce?

-Ce scrie…

S-a scobit cu pana între dinți.

-Scrie așa: un milion de furnici, o sută de mii de albine sălbatice, zece mii de omizi, o mie de fluturi, treizeci de veverițe, doi bursuci și un vultur. Evident, nu am menționat carii, larvele și ființele micorscopice.

-Bine, dar ce e cu astea?

-Astea sunt cele care trăiesc în bradul ales.

-Și ce se va întâmpla cu ele?

A râs, gâlgâind, scoțând sumedenie de baloane.

-Le luăm în balon!

Eram de-a dreptul stupefiat.

-Nu vă înțeleg.

S-a oprit din râs și s-a aplecat înspre mine.

-Să zicem că ideea că aș umbla cu o coasă după mine nu e chiar adevărată!

M-am cutremurat:

-Vreți să spuneți că sunteți…

-Îngerul baloanelor. M-a întrerupt el, ironic.

-Nu, dar… nu e normal! Trebuie să fie o altă posibilitate.

A ridicat din sprâncene.

-Trebuie???

-Păi, da…

-Așa e în firea lucrurilor. Totul se plătește. Mântuirea costă!

-Vreau să văd pana! Am avut un ton surprinzător de hotărât. S-a mirat, fără să se supere. Mi-a dat pana.

-Iat-o!

Mi s-a părut extrem de ușoară și extrem de grea, totodată.

-Am să revin! Am zis.

-Ar trebui! A zis, și vocea lui a sunat ca un ultim oftat.

Am privit în direcția dinspre care venisem, cu gândul să mă duc la primul înger. Am realizat uimit, ca distanța dintre ghișee era imensă, de nestrăbătut. Am privit în dreapta și am tresărit. Ghișeul primului înger era la câțiva pași. M-am apropiat. Nu s-a uitat la mine. A mormăit doar:

-Da.. cu ce te pot ajuta?

-Am fost mai devreme, pentru mântuire.

A întins mâna, fără să ridice ochii din niște cărți deschise.

-Cererea!

Am înghițit în sec.

-N-am luat-o!

Și-a ridicat privirea, dar nu și-a retras mâna.

-Renunțați, deci?

-La mântuire? Nicidecum!

-Atunci aduceți cererea.

-Am adus asta! Am zis, arătând pana.

A privit-o peste masă.

-Ce să fac cu ea?

-Îngerul morț… ăăă, îngerul baloa… în fine, colegul dumneavoastră mi-a zis ce scrie aici.

-Așa și?

-Și aș vrea să fie o altă soluție.

A izbucnit în râs, un râs polifon, armonios.

-O altă soluție? Haaaahahahaaaaa, vai, ce încântător! A redevenit serios, brusc:

-Nu există o altă soluție! Niciodată nu există o altă soluție. Există doar alegeri. Vrei sau nu! Dacă da, vreau cererea!

I-am pus pana în mână.

-Aceasta este cererea mea.

Pana a poposit, ușoară și grea, în palma lui de lumină. M-a privit, parcă înduioșat.

-Realizezi că nu poți schimba regulile.

Am simțit un nod în gât.

-Nu știu…

A luat un aer grav.

-Nu poți! Nimeni nu poate. Te mai întreb o dată. Aduci cererea sau nu?

Am tras aer în piept.

-Nu știu.

Vocea lui a tunat ca un cor furtunos:

-Omule, nu am chef de glumă, nici eternități de pierdut cu tine. Aduci cererea sau nu?

Suflul vocii lui a creat un vifor care mi-a pătruns în carne. Luată de vifor, pana a zburat și a căzut pe jos, încet, ca un regret. Am șoptit, aproape plângând.

-Nu!

În momentul acela s-a făcut liniște. Atunci am realizat că, de fapt, nu fusese liniște, că peste tot era un freamăt discret, omogen, tainic. Dar în acel moment s-a făcut liniște. Îngerul s-a lăsat încet pe spate, m-a privit pentru un timp fără să zică nimic. A scos de sub birou o pereche de ochelari și, când i-a pus la ochi, s-a întâmplat ceva straniu: era ca și cum mi-i pusese mie, ca pe un binoclu întors, astfel încât el a devenit extrem de mic și de departe. De acolo, de la distanța aia, s-a aplecat spre mine și vocile lui vorbeau deodată în cuvinte nedeslușite, în limbi neînchipuite. Figura lui se mărea tot mai mult, în timp ce se apleca spre mine, modificându-se tot timpul, luând forma unor fețe cunoscute: am recunoscut-o pe mama, mi-am recunoscut fratele, prietenii, am recunoscut celebrități, lua, probabil, chipurile tuturor celor pe care îi văzusem vreodată. A ajuns aproape de nasul meu, respirația lui mirosea a câmp ars de soare. M-am cutremurat. Era chipul meu. A râs, un râs bun, plin de veselie.

-Da! A zis el.

Atât a zis…

Anunțuri

From → Mind the Gap

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: