Cod galben

Cad casele din București, Primarule, cad una după alta, cad una lânga alta, cad așa, fără pretenții, fără să țipe, cad pentru că așa cad ele, sunt bătrâne, de ce să mai țipe, doar au purtat generații și-acum, vorba ceea, e de ajuns un simplu crivăț, o singură noapte e suficientă, un ger de sticlă și un vânt puternic cu străluciri de flex înfierbântat, nimic altceva nu le trebuie ca să cadă…

Cad casele, Primarule, acoperișurile lor zboară ca niște suflete luminate, purtate de macarale spre un cer greu de nori, e adevărat ce scrie-n cărțile copilăriei, un vânt mai puternic le poate lua pe sus, uite, Primarule, uite-le cum se duc, cu ele iau poveștile generațiilor pe care nu le-am cunoscut și pe care nici nu o să le mai cunoaștem vreodată, se duc cu toate, se duc pe rând, una după alta și una lângă alta, în lumea în care vrăjile nu se pot face cu picamăre și cu buldozăre, se duc în lumea în care mintea nu este din paie, nici inima din tablă, cad casele, Primarule!

Primaruleeeeee…..!!!

Uite-le cum se ascund sub șosele pustii ca un deșert spre nicăieri, vom merge pe ele, pe șoselele viitorului, suspendați într-un anonimat desăvârșit, ce frumos va fi, Primarule, tu chiar știi, nu-i așa, ce frumos va fi? Ne vom conjuga tot viitorul la trecutul pierdut, e mai mult decât perfectul ce se întâmplă, hahaha, nu-mi vine să cred ce bazaconii spun, Primarule, nu-mi vine să cred cât de puternic ești, mă uit și văd cum gramatica gesturilor tale nivelează virgule și puncte de suspensie, sintaxe și morfologii urbane, dar astea-s simple cuvinte, știu, vorbe goale, te rog să mă scuzi, cuvintele mele sunt atât de inutile, sunt doar simplu praf luat cu degetul de pe ferestrele sparte ale caselor care cad… Erau ferestre pline de chipuri, știi? Da, Primarule, erau ferestre pline de verile și de toamnele părinților noștri, care, uite, se duc în noaptea amnezică a unei primăveri apostaziate.

Cad casele, Primarule, și nu ești tu de vină, eu sunt de vină, eu nu am știut cum să le țin, fără să mă gândesc îmi făceam porți de fotbal din cărămizile căzute din ziduri, da, și zidurile alea care cad acum sunt pline de ecoul gol al mingilor, da, eu sunt de vină, așa că acum nu pot decât să te rog să nu te mai sprijini de ele, Primarule, nu te mai lăsa pe ele, ești prea mare, ești atât de mare și de reales, atât de puternic, iar ele sunt doar niște case bătrâne, senile, povestesc despre războie și de lumi dispărute, e firesc să fie aplecate de la atâtea iubiri, pasiuni, copilării de oameni dispăruți și despărțiți și de la ultime cuvinte șoptite pe paturile unor generații luate de vântul unor nopți nebune…! E atât de firesc!

Hai să ne plimbăm, Primarule, hai cu mine, îți jur că o să-ți placă, o să râdem, o să-ți dau chiar și o țigară din pachetul meu de final, la naiba, oameni suntem, cu toții merităm o ultimă țigară, chiar și casele astea care, uite, cad atât de simplu, atât de ușor și de repede, cad legate la ochi de un pluton de vorbe goale. Sunt și ele oameni… Îți jur că o să-ți arăt străzi pe care n-ai mers niciodată cu adevărat, uite, o să sărim șotronul, din pătrat în pătrat și din casă în casă, îți jur și că te las să câștigi, fac orice, dar numai și numai ca atunci, când vei ajunge la capăt, și te vei apleca să ridici pietricica sau ciobul ales dintr-o grămadă de moloz, să respecți regula jocului, Primarule, și să te oprești, așa cum se cuvine! Așa cum e firesc… Oprește-te, Primarule! E firesc, e regula, așa se cuvine… Oprește-te!

Oprescule!