Skip to content

Full contact

Octombrie 10, 2012

M-am lipit de peretele din capătul vagonului și apoi am dispărut în monitorul telefonului. E drept, îi observasem pe cei doi, dar fără să-i văd cu adevărat. S-a întâmplat cum se întâmplă de regulă atunci când te orientezi după un loc gol în mijloacele de transport în comun, fie el și în picioare, și scanezi totul în fugă, fără să te oprești la detalii. Era un metrou vechi și avantajul în acest caz constă în faptul că vagoanele sunt separate între ele, așa că există pereți de care te poți rezema. Am reperat locul liber, m-am dus. Iată-mă rezemat de perete. Metroul o ia din loc, peronul rămâne acolo unde se cuvenea să rămână, eu sunt hotărât să rămân cu nasul în telefon preț de trei stații. Zgomote firești: huruitul trenului, vocile oameilor, în fine, sunet de fond, banal, gri, în care te afunzi fără nici o problemă, ca și cum n-ar exista. ȚOC! Am tresărit. Sunetul a venit din partea dreaptă, mi-a intrat în ureche, s-a scurs în mințile mele pierdute în mesaje, le-a luat de guler și le-a fript o palmă! ȚOC! Ba chiar două palme! Furișez o privire și observ siluetele celor doi. El, ca și mine, rezemat cu spatele de perete. Ea, pierdută în brațele și în privirile lui, întorcând spatele întregului univers din vagon. Universul ei era el. Universul lui era ea și ceea ce ea lăsase în spate. Stăteau înlănțuiți și protejați în bula transparentă, dar trainică, a intimității lor. Am ciulit urechea, încercând să disting indicii suspecte. Vorbeau încet, aproape șoptit, dar nu părea nimic amenințător. M-am întors la ale mele. ȚOC! Am strâns din dinți. Cel mai enervant era că zgomotul respectiv nu negocia! Nu negocia nimic. Era insinuant și neospitalier. Se năștea orgolios, ca și cum numai el era pe lume, se tolănea invaziv în spațiul de peste un metru dintre mine și ei, și se repezea la urechea mea pleoscăind umed: ”Cară-te! Ce cauți aici? Era locul lor. Al nostru. Al meu!” ȚOC! ”Du-te dracu’!” mă burzuluiam eu la el, în gând. ȚOC! Bun, ni se spune că dragostea e ceva eteric, inefabil, aseptic, în fine, aproape că aduce cu un produs farmaceutic… Așa o fi, dar cert e că treaba asta nu se aplică și la sunetele pe care le produce. ȚOC! Adică, ideea e că într-un spațiu intim, ferit de lume, pleiada de sunete ale facerii de dragoste nu doar că nu au ceva neplăcut, ba chiar definesc un tip de comunicare plină de sensuri. ȚOC! Secretul stă în aia că sunt auzite doar de cei doi sau de câți or fi ei acolo, adică, în fine, de oamenii care participă în mod voluntar la producerea lor. Dar dacă ești obligat să asiști neimplicat și în mod necerut la acest mic concert al amorului, observi că sunetele în cauză se reduc la propria lor materialitate, e ca o cădere din metafizicul iubirii într-un soi de carnalitate din care lipsește cu totul și cu totul substratul emoțional. ȚOC! Ahrrrrr, devenise de-a dreptul enervant! Aveam impresia că cele două trupuri se sprijină reciproc, absurd, într-un punct infim, moale și vâscos, din aderența căruia se desprindeau doar cu un pleoscăit strident, pe baza unor legi fizice de necontestat. ȚOC! Cu totul bizar, nu părea să existe vreo legătură între ceea ce vorbeau și momentele de contact lipicios. Cei doi aveau un aer firesc, relaxat, susținând perfect convențiile cerute de spațiul public: ”Și, ai fost la mătusă-ta?” ”Eh, nu încă, nu știu ce să zic, sincer, nu prea am chef, încerc să mă fofilez…” ȚOC! ”Ah, păi atunci, dacă tot te duci acasă, să nu uiți să iei și pâine, da? Că nu mai avem, știi, aia de ieri era deja mucegăită…” ȚOC! ”Păi, nu ți-am zis să nu mai iei de la buticul ăla, e a treia oară când luăm țeapă!” ”Păi, da, iubi, dar era mai aproape… Să pui și rufele în mașină…” ȚOC! Evident, eu nu auzeam nimic, căci vorbeau la fel de încet pe cât de tare se pupau, dar cam asta îmi puteam imagina. Trenul a intrat în prima stație și în mine au înflorit brusc zorii unei speranțe luminoase. Lumea a ieșit, lumea a intrat, eu am pândit, dar cei doi au rămas, ținându-se strâns unul de altul, așa, ca împotriva întregii lumi. A mea! Din păcate, nici nu s-a eliberat vreun loc mai acătării, iar eu nu aveam chef să stau agătaț de o bară, în fond scriam mesaje, iar asta revendică în mod absolutist două degete mari și nu doar unul. Argument pueril, oricum nu mă mai puteam concentra. Dar mai era și un fel de îndârjire cam idioată care mă făcea să revendic bucățica de spațiu în care mă nimerisem și pe care o umpleam cu temporara mea prezență. Așa că am rămas, îndârjit și dezolat, un soi de satelit captiv în câmpul de gravitație al bulei cu dragoste. ȚOC! Am putut observa că intensitatea pliciului labial a scăzut odată cu intrarea metroului in stație. Am clătinat din cap. Era inteligent! Se adaptase rapid la liniștea impusă de lipsa huruitului specific vechilor garnituri. Am închis ochii și m-am rugat să rămână așa. Atenție se închid ușile! Am aștepat încordat, câteva secunde: n-a rămas! Părea că pe măsura ce trenul se avânta în tunel, țocaitul își accelera metabolismul, ca un pui ieșit din ou strigând revendicativ după cloșcă. Eram învins. ȚOC! La un moment dat, cu toate că privirea mea reprobatoare era strecurată discret și iute a fost remarcată de tip. Eram incapabil să nu mă uit cu coada ochiului. Sunetul exploziv și inevitabil mă făcea să dau din cap ca un cal chinuit de muște. Omul a scanat repede situația și a decis că sunt un intrus care trebuie înfruntat. Am simțit cum preț de câteva secunde privirea lui a așteptat privirea mea. Nu i-am dat-o pentru că eram sigur că nu ieșea bine. Am ținut-o în telefon, citind fără să înțeleg ceva. ȚOC! Un țoc dublat de privire în așteptare e greu de îndurat. Observ ritmicitatea fenomenală a țocăielii. Deși fiecare plescăială își avea propria sa personalitate, mai tare, mai moale, o idee mai lungă sau mai scurtă decât precedenta, o idee mai apăsată sau mai superficială, în schimb, sunetul avea o ritmicitate riguroasă, de-a dreptul inginerească. Aproape că puteai să numeri, rar: unu…, doi…, trei…, ȚOC! Unu…, doi…, trei…, ȚOC! Era atât de exact încât devenise predictibil, ceea ce, paradoxal, făcea situația mai ușor de îndurat. Avea ceva dintr-un tic, era ca și cum cei doi se pupau dincolo de voința lor, munciți de o formă rară a sindromului Tourette, lucru întărit de modul neutru în care păreau să dialogheze. Nu au coborât nici la a doua stație. Nici măcar unul dintre ei, ceea ce ar fi fost același lucru pentru mine. Așa a fost timp de trei stații. Eram fericit că voi coborî, frustrat că am îndurat fără să ripostez. Mi-a venit să răbufnesc când am văzut că fix acolo cobora și ea! Parcă era la mișto: ”Câte stații mergi?” ”Trei.” ”Bine, mergem și noi tot trei să ne pupăm zgomotos în urechea ta, ritmic, ca picătura dintr-o țeavă spartă în miez de noapte.” Mă apropii de ușă, trenul de stație, ei schimbă ultimele cuvinte, de despărțire, planurile pe ziua aia rămân cum se stabilise, bine, vorbim mai încolo, da? Vorbim. Ai grijă. Și tu. ȚOC! Tipul avea un chip banal, cu ochi oarecum lăsați ceea ce îi împrumuta un fel de melancolie, ea era o dulcică, zâmbind drăgălaș cu buzele ei pline de țocăieli umede, lipicioase și, mai ales, zgomotoase. Am ajuns acasă chitit să critic întreg universul, ca un bătrân enervat de gălăgia copiilor din fața blocului. Iau liftul, deschid ușa, intru, în bucătărie mirosea frumos, a ceva bun, ea era acolo, soarele intra prin fereastră, o salut, pregătit de proteste, ea îmi zâmbește drăgăstos și îmi trimite o bezea, oarecum din automatism: ȚOC!

Las geanta să-mi alunece de pe umăr și mă lipesc încet, cu spatele de ușă.

Anunțuri

From → Lucruri mici

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: