Skip to content

Lacrimi și sfinți

Septembrie 26, 2012

Text scris după evenimentele din ianuarie 2012. Publicat integral pe blogul lui Mugur Grosu, și apoi în limba spaniolă pe blogul  Elenei Borrás  (textul i-a fost sugerat de Claudiu Komartin – cel care l-a inclus și într-unul dintre numerele revistei Poesis International nr 8, Martie 2012. La rândul său, Claudiu primise textul de la buna mea prietenă, Corina Bernic). Ulterior, cu sprijinul Elenei, textul a ajuns pe pagina publicației spaniole online Tercera InformaciónLe mulțumesc tuturor.

Şi am fost în stradă şi la ieşirea din metrou, la Unirii, te învăluia deja o încordare ciudată, care plutea în aer, şi se agăţa de lumina felinarelor şi de cea din ochii oamenilor, şi tensiunea aia era aşa, ca mârâitul surd al unui câine care îţi simte piciorul prea aproape, şi am luat-o pe lângă Hanul lui Manuc, şi în piaţa din spate am observat maşinile Poliţiei locale, şi erau trei la număr, şi erau parcate tăcut, pânditoare, lângă o clădire aflată în renovare, şi nu departe de ele era amprenta, de curând reconstituită, a fostei biserici Sfântul Anton al Puşcăriei, demolată în vremea comunismului, şi am luat-o pe strada Şepcari, şi era pe-acolo şi poate mai e încă, un local care se numeşte Lacrimi şi sfinţi, şi da, m-am gândit eu, pe străzi erau şi lacrimi, şi sigur erau şi sfinţi, şi asta, da, de ambele părţi, şi de partea fularelor ridicate peste nas, dar şi de partea căştilor lucioase, şi am ieşit în bulevardul Brătianu şi deodată, foarte deodată şi de imediat, neaşteptat ca un tunet fără vreun fulger care să-l anunţe, am auzit glasul mulţimii, şi am simţit freamătul ei, şi frisonul acela plin de surescitare, şi am văzut puhoi de oameni care fugeau înspre mine, şi m-am simţit deodată, foarte deodată, cuprins de nevoia de a fugi şi eu cu ei, şi asta deşi abia venisem, şi era o nevoie imperioasă, ca un ţipăt, şi era ca şi cum fuga lor era şi a mea, şi ca şi cum fugeam deja prin fuga lor, şi ca şi cum îmi fugeau cu toţii prin vene, şi n-am fugit, şi m-am lipit de un perete, fugind în nemişcarea mea, şi am stat acolo ţintuit de curiozitatea de a vedea, şi ce să văd? Şi am văzut jandarmii, cu căşti, cu scuturi şi cu genunchiere, şi păreau un zid negru care se prăvălea peste oameni coloraţi. Şi s-au oprit ceva mai încolo, fără a-i ajunge pe fugari, şi fără ca măcar să încerce să-i ajungă, şi s-au retras în ordine şi imediat au fost urmaţi de cei care mai înainte fugiseră şi care acum fluierau, huiduiau şi aruncau cu pietre cubice smulse din pavajul vechilor străzi abia renovate, şi am simţit deodată că-mi pare rău, căci îmi plăcea că, în sfârşit, se renovase, şi m-am simţit şi recunoscător că, totuşi, nu luaseră prea multe pietre din pavaj, şi că nu era nimic care să nu poată fi reparat în câteva ceasuri de lucru, şi mă miram de ce-mi trece prin cap, şi mă gândeam că eram ca fata aceea care, pe când făcea dragoste, încerca pe nevăzute să netezească cearşaful, fără să fie observată de iubitul ei care o avea, chiar atunci, între cutele vinovate, şi ştiam asta chiar de la ea, şi mi-am zis că-s idiot, şi că ce naiba am de mă gândesc la lucruri de genul ăsta, şi că ce au de-a face sexul şi dragostea cu strada şi cu pietrele, şi m-am gândit că poate au de-a face, şi că, cine ştie, poate că nimerisem între cutele unei iubiri pasionale, violente, şi am înaintat spre Lipscani, şi atunci jandarmii au atacat din nou, şi de data asta au intrat şi pe trotuar, şi am văzut un jandarm alergând un tânăr care aruncase cu pietre, şi jandarmul era puternic şi înalt, şi avea şi scut şi cască şi baston şi platoşă neagră, şi tânărul era slab şi îmbrăcat destul de subţire şi l-am văzut pe băiat lovit cu bastonul de cauciuc, şi era doar la vreo cinci metri în faţa mea, şi l-am văzut prăbuşindu-se, şi am văzut bastonul cum cade asupra lui rapid, îndesat, în mişcări fără ezitare, antrenate în luni sau în ani de exerciţii, evitând zonele vitale, dar provocând dureri maxime, o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, şi asta extrem de repede, şi am crezut că băiatul nu se va mai ridica, şi că eu, de exemplu, nu m-aş mai fi ridicat, şi, uluitor, s-a ridicat şi, uluitor, vorbea, şi, uluitor, protesta în continuare, şi am văzut că pentru asta trebuia să-şi ridice privirea spre înălţimea căştii, şi am văzut ridicându-se, o dată cu privirea, şi piciorul masiv al jandarmului, şi acum erau acestea două, privirea băiatului şi piciorul bărbatului, într-o sincronizare de-o clipă, care ar fi putut fi chiar frumoasă, şi, iată, lumea dansa, şi am văzut cum piciorul a izbit puternic în trupul tânărului, şi am văzut că, totuşi, nu l-a lovit în faţa ridicată spre plasticul dur care acoperea chipul jandarmului şi în care se reflecta chipul tânărului, şi mă gândeam că, ce chestie, tânărul era lovit cu piciorul de cineva care-i întorcea chipul, şi de fapt nici nu mă gândeam la asta atunci, cum naiba să mă gândesc, nici nu puteam, eram doar încremenit cu totul, cu trup, cu privire şi cu gânduri, şi inima îmi bătea nebuneşte, şi abia acum stau şi mă gândesc la toate astea, dar ştiu că, totuşi, mă întrebam de ce, de ce nu l-a lovit în faţă, şi că m-am bucurat că nu a făcut-o, şi că aşteptam să-mi vină rândul să-mi ridic privirea, şi tot abia acum mă gândesc că era un fel de dans ciudat, şi că nici nu trebuia să mă tem că voi fi trecut cu vederea, şi asta doar pentru că nici eu nu treceam cu vederea, şi asta doar pentru că eram acolo, tăcut, şi fără vreo piatră în mână, la doar cinci metri, şi asta pentru că nu puteam fugi fără să stau, şi nici să stau fără să fug, şi în faţa mea cu un pas era cineva care filma şi asta a contat, se pare, şi uite-aşa, nu am mai dansat. Şi vedeam mulţimea, împinsă spre Piaţa Unirii, mulţimea din care tocmai făcusem parte, şi vedeam pietre şi sticle zburând spre jandarmi, şi, deci, şi înspre mine, şi îmi ziceam că, ce ciudat, eu nu sunt de partea nimănui şi că, în acelaşi timp, sunt de ambele părţi, şi că asta nu e normal, nu-i aşa?, dar şi că, la o adică, de ce nu ar fi normal? Şi am văzut poliţia locală făcând cordon la intrare în Lipscani, şi aveai voie să intri pe stradă, şi nu mai aveai voie să te întorci în bulevard, şi a fost un moment de calm, şi m-am folosit de ea privind, peste drum, la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou şi la tramvaiul care întorcea spre Calea Moşilor, ca şi cum nu se întâmpla nimic, lăsând nişte oameni şi luând nişte oameni, şi m-am gândit la prietenul meu care e preot acolo, la biserică, adică, şi nu la tramvai, şi mi-a trecut prin cap că tramvaiul acela, 21 pe numărul lui, e aşa, prins într-un fel de veşnică Vinerea Mare, înconjurând biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, zi de zi, ca într-un fel de Prohod pentru fosta biserica Sfânta Vineri, demolată cu 25 de ani în urmă. Un tramvai bizar, care nu ajunge niciodată să prindă Învierea. Şi am început să plâng, şi nu numai eu, ci şi ceilalţi, toţi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi plângeam cu toţii, şi înjuram cu toţii, şi scuipam cu toţii şi era fum iute care ne intra în ochi, în nas, în gură, arzându-ne buzele şi gâtlejurile, şi, da, erau lacrimi adevărate, şi, da, erau sfinţi adevăraţi, erau sfinţii gheorghe, şi sfinţii vineri, şi sfinţii sâmbătă şi duminică, şi ne-am acoperit feţele cu fularele, şi deodată, ca printr-un miracol, am semănat cu toţii între noi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi eram cu toţii chipuri reduse la ochi înlăcrimaţi şi înroşiţi, şi numai jandarmii nu plângeau, şi atunci am ştiut de partea cui sunt. Şi n-am plecat. Şi am pornit în sens opus, spre Piaţa Universităţii, furişându-ne pe lângă ziduri, prim fum şi bubuituri şi strigăte, ca nişte câini comunitari pe sub privirile hingherilor, şi am văzut cu uimire, dar şi cu bucurie, că magazinele, restaurantele şi barurile erau încă deschise, ca şi cum nimic nu se întâmpla, şi am văzut oameni mâncând şi bând, şi privind spre noi, cei de pe stradă, prin ecranul vitrinelor, şi da, mă gândeam că aşa e bine, şi că aşa se şi cuvine să fie, şi că oraşul nu trebuie să se închidă vreodată în faţa vreunei revoluţii, şi că luminile lui trebuie să ardă, şi că berea lui trebuie să ne spele gâtlejurile de fum, şi că trebuie să fie întotdeauna mese disponibile, libere, pe care şi fulare şi căşti deopotrivă să poată fi aşezate, unele lângă altele, la final de revoluţie sau, cel puţin, în pauzele acesteia. Şi muzica din localuri se amesteca cu bubuitul petardelor, şi cu foşnetul ca de şarpe al fumigenelor şi al lacrimogenelor lansate, şi uneori era bizar de frumos, căci explodau în mii de scântei, şi chiar şi mulţimea râdea pe sub fulare şi aclama, şi unii ziceau că hei, revelionul a trecut!, şi cineva şi-a amintit că era chiar ziua lui Eminescu, şi eu încercam să nu mă pierd de prietenul meu care filma şi de soţia lui, mereu în faţa noastră, hotărâtă, micuţă şi puternică în pantalonii ei camuflaţi şi cu geanta camerei de filmat pe umăr, bodogănindu-ne că ne mişcăm prea încet şi că ne e prea frică, şi că parcă a ieşit la revoluţie cu mama şi cu tata, şi chiar aşa era, noi, adică el şi cu mine eram mai prevăzători, şi el mai avea şi grija aparatului de filmat, şi a soţiei lui îndrăzneţe, şi mai trebuia să şi filmeze, şi, în plus, poate că tocmai din cauza testosteronului, noi, adică el şi cu mine, câini cu colţi mai tociţi, ştiam durerea muşcăturilor de pe maidane, şi o ştiam cu înţelepciunea dulăului care, în timp, a înţeles cât de inutil e să încerci să muşti din roata unei maşini în mişcare, şi uite-aşa nu resimţeam prea tare ruşinea de a fi întrecuţi de pasul ei aproape felin. Şi am călcat peste cuvântul LIBERTATE, scris cu negru, pe asfalt, de un tânăr, şi mirosul de spray era altfel decât cel al gazelor lacrimogene şi al fumului de petarde, dar şi al tarabelor şi al băncilor arse. Şi eram, laolaltă, şi ultraşi şi intelectuali, şi studenţi, şi şomeri, şi salariaţi, şi tineri, şi oameni trecuţi de-a doua vârstă, şi băieţi şi fete, şi familişti şi nefamilişti, şi oameni care strigau şi oameni care filmau sau pozau, şi oameni care vorbeau urât şi oameni care vorbeau calm sau tăceau sau doar priveau, şi am văzut şi doi francezi, şi ea era îmbrăcată frumos şi avea o piatră în mână. Şi era şi bătrânul acela de pe trotuar, aflat mereu în acelaşi loc, peste drum de Sfântul Gheorghe Nou, şi sub privirile căruia fluxul şi refluxul tumultos şi nebunesc al străzii pendula ca pe buza unei plaje numai a lui, şi îi agasa pe toţi cei care filmau cu dorinţa sa de a da un interviu, doar pentru a cere după aceea bani de o bere, şi care-şi spunea, formalist şi corect, numele şi prenumele, şi având de fiecare dată aceeaşi opinie. Şi era aceeaşi opinie pe care, aşezat pe bordură, ca într-o doară, şi imun la orice fel de gaz, îl răcnea profetic şi sfânt, şi răguşit şi fără de mânie, tinerilor ultraşi, huligani, golani sau cum li s-a mai spus şi cum li se mai spune, şi cum poate că şi sunt, cine mai ştie, noi toţi aveam fulare, şi care smulgeau gardurile din mijlocul bulevardului pentru a construi baricade: „Sunteţi nişte proşti, băăăăăi, nu Băsescu trebuie să cadă, ci sistemul, băăăi! Că dacă pică Băsescu, vine Blaga! Şi mai stricaţi şi strada degeaba, proştii dracului!” Şi nimeni nu se lua de el. Şi mă gândeam la cum sună asta, că vine Blaga, de ziua lui Eminescu! Şi am plâns mult şi des în seara aceea, şi ne repezeam mereu spre străduţe sau mai degrabă spre scările blocurilor, şi mai toate intrările aveau interfon, şi numai câteva nu aveau, şi într-una dintre acestea un bărbat a intrat ca să vomite, şi mi s-a părut straniu, pentru că era acolo şi un cabinet stomatologic, şi în altă scară paznicul ne-a deschis uşa, apăsând butonul, şi ne-a tratat frumos, şi ne privea cu drag, şi mie mi s-a făcut oarecum ruşine, şi nu înţelegeam de ce m-ar privi astfel, căci nici nu strigam şi nici nu dădeam cu pietre, şi nici nu-mi venea s-o fac, şi mă tot întrebam că, de fapt, ce fac eu acolo, cu inima bubuind şi cu nasul, ochii şi buzele arse, şi că de ce ar conta simplul fapt că sunt acolo, chiar acolo, în scara aceea de bloc, şi cu nişte necunoscuţi şi cu soţia prietenului, de care ne pierduserăm deja, şi dacă tot nu dau cu pietre şi nici nu strig, şi nici nu dau foc, şi nici nu am uniformă, şi nici cască lucioasă. Şi nu mi-a venit nici un răspuns, şi mi-am zis că nici câinele ăla care alerga dezorientat, în cercuri, căutând aer sub fumul iute al lacrimogenelor, cu botul lipit de asfalt, că nici el nu ştia de ce este acolo, şi că asta nu-l făcea să fie mai puţin câine decât era înainte, când aerul era aer, şi că, totuşi, el tot mai căuta să respire, spre deosebire de porumbelul acela alb, care murise frumos, aproape cu blândeţe, pe undeva, pe lângă Biserica Rusă, strivit de cerul care coborâse mult prea mult sub fum. Şi mă gândeam că, ce chestie, se pare că nu poţi face revoluţii sau proteste în Bucureşti, fără să fii pe lângă vreo biserică sau pe lângă vreun câine, şi că treaba asta, cu porumbelul alb şi cu bisericile o avea vreun sens, şi că atunci, poate că şi faptul că eram eu acolo o avea vreun sens, şi chiar dacă nu ar avea, asta nu m-ar face să fiu mai puţin acolo decât alţii, ca şi câinele cu nasul în asfalt, şi aşa că am zâmbit şi eu paznicului care mă privea cu drag, şi asta deşi ştiam că nu-mi zâmbea mie, ci celui care credea el că sunt. Şi apoi ne-am regăsit cu prietenul meu şi soţul ei, şi am mers iarăşi spre Unirii, şi am luat-o pe străduţele oraşului vechi, şi lumea juca Darts în localuri, şi vedeam din mers vârfurile mici ale proiectilelor înfingându-se în ţintă şi m-am gândit că este o armă străveche, folosită încă dinainte de apariţia primelor cărămizi, şi a primelor străzi şi a primelor guverne ale lumii şi ale istoriei, şi că, iată, luptătorii sunt peste tot, şi că toţi suntem luptători, şi că totul este doar joc şi luptă, şi că asta se vede în fiecare joc şi în fiecare flirt, şi în fiecare noapte de dragoste, şi că doar se întâmpla că în seara aceea jocul nostru era mai mare şi mai tare, şi am ajuns în Piaţa Unirii, atraşi de focurile aprinse de protestatari, şi ne-am apropiat de unul dintre rugurile aprinse, şi eram circumspecţi şi încordaţi, tresărind la orice pocnet, şi animalul din noi şovăia fascinat, şi am avut impreasia că noi, cei mulţi şi împrăştiaţi şi iar adunaţi, şi diferiţi şi asemănători, suntem legaţi între noi prin fularele colorate, şi că toate fularele alea deseneau pe feţele noastre rânjete de animal. Şi eram hiene, şi eram zebre, şi eram bivoli, şi eram şacali, şi eram iepuri, şi eram antilope, şi eram căprioare, şi eram lemurieni. Şi piaţa se transformase într-o savană, şi parcul anemic din Piaţa Unirii se transformase într-o junglă neagră, şi din desişul ei străluceau înspre noi, în albastru şi în roşu, privirile leilor care îşi apărau teritoriul. Şi li se auzea gâfâitul. Şi noi urlam, şi răgeam, şi chiţăiam, şi mugeam, şi chelălăiam, şi încercam şi eu să fac ori asta, ori ailaltă, dar nu puteam, pur şi simplu nu puteam, şi nici acum nu ştiu de ce, şi poate de aceea, când leii cei negri au ieşit din desiş, şi au atacat în forţă, şi au împrăştiat mulţimea, şi eu am nimerit într-un zid, ei bine, poate de aceea, pentru că nu puteam face nimic, la mine au venit, şi Doamne Dumnezeule care, ha, erai chiar după colţ, ascuns în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, zisă şi Sfântul Ioan cel Nou, că ce spuneam mai devreme, peste tot era o biserică, şi era şi Domniţa Bălaşa la dreapta, şi era şi Patriarhia în faţă, şi, mai încolo şi mai la stânga, era şi Radu Vodă, şi era şi Sfântul Anton în spate, şi iată, până şi Tu erai după blocuri şi după clădiri, şi până şi Tu ai găsit o cale să scapi în spatele lor de furia leilor, şi numai eu m-am lipit de un zid, şi, uite, o să cad între bisericile Tale, aşa că hai, fă ceva! Şi ce repede se apropiau, şi mai ales ăla din stânga, şi ce urât mă privea, şi chiar am avut timp să îmi fac impresii, şi ce ciudată e treaba asta, şi anume cât de repede şi de mult poate omul sau animalul gândi şi vedea într-un timp atât de scurt, şi am avut impresia că e beat sau drogat sau doar plin de furie, şi am avut timp să hotărăsc că, până la urmă, nu e nici o diferenţă între toate astea, şi în spatele lor era focul care ardea aşa de frumos şi de auriu, şi tot nu era la fel de frumos precum era căciula aia, cu urechi, din puf alb, strălucind ca o aură, plină de lumina macaralelor de la parcarea subterană aflată în construcţie, de la Universitate, căciula purtată de fata care râdea şi se iubea şi se rotea ca-ntr-un film rusesc cu iubitul ei, sub bubuituri şi în fum, şi mă gândeam că ar fi bine să am imaginea asta în capul peste care o să cadă bastonul. Şi leii alergau spre mine umăr la umăr, şi eu eram umăr la umăr cu un zid străin, şi ştiam că e prea târziu să mai încerc să fug, şi că m-ar fi lovit din spate, şi nu vroiam asta, şi privirea lor era ca o linie neclară sub geamuri aburite de respiraţie fierbinte şi de scuipat şi el, cel drogat, sau beat, sau furios, m-a întrebat cu o voce ca un geamăt dacă „asta e democraţia care o vreţi, băăăăă? asta e democraţia care o vrei?”, şi deşi îmi venea tâmpeşte să-l corectez, haha, da, oricât de improbabil sună, aş fi vrut să-i spun că acuză fără să cunoască acuzativul, şi mi se părea chiar o glumă bună, şi n-am făcut-o, şi am ridicat braţele între biserici şi am zis Nu! Nu! Nuuuu!, şi nu ştiu dacă i-am răspuns întrebării sau doar intenţiei lui. Şi totul s-a întâmplat foarte repede, şi poate fularul meu rânjea mai inocent, şi poate Tu, Dumnezeule pitit după blocuri, ai făcut ceva, ai luat braţul colegului său şi i l-ai pus pe bastonul ridicat. Şi i-ai trimis în altă parte. Şi am rămas acolo câteva secunde, tremurând, şi apoi am fugit pe o străduţă, şi apoi mi-am dat seama că m-am pierdut de prietenul meu şi de soţia lui, şi că eram ca acel câine care mergea în cercuri, şi că nici el nu lătra şi nici nu chelălăia în vreun fel. Şi mi-am căutat prietenii ca pe nişte stăpâni, şi i-am găsit. Şi toată seara a fost cam la fel, oră după oră după oră, şi am văzut oameni bătuţi şi ambulanţe aplaudate…
Şi au învins leii. Şi, iată, stăteau singuri, rămaşi stăpânii incontestabili ai savanei, şi pe căştile lor străluceau firmele luminoase ale oraşului şi pâlpâirile girofarelor, şi focurile stinse de pompieri, şi mă aşteptam să aud în noapte răgetul adânc al victoriei, şi nu s-a auzit, şi cred că şi ei, leii, ştiau că, deşi au învins, simplul fapt că a trebuit să lupte a fost un fel de înfrângere. Şi în mod ciudat, simţeam cum întrebările mele de până atunci capătă deodată un fel de răspuns. Şi fumul se împrăştia încet, şi noi, cei câţiva rămaşi ne-am dat fularele jos şi am redevenit oameni. Şi m-am dus în mijlocul bulevardului să privesc. Şi ce să văd? Şi am văzut asfaltul ud de la apa pompierilor şi a jandarmilor, ud de la lacrimi şi de la flegme, şi de la vomă. Şi am văzut maşinile curăţând centrul oraşului de bolovani şi de cioburile vitrinelor şi ale sticlelor sparte, şi de chioşcurile strivite, ca şi cum l-ar fi curăţat de fecalele animalelor. Şi dinspre un grup de jandarmi s-a desprins unul, doar unul, şi a venit spre noi, spre mine şi spre soţia prietenului meu, aflată lângă mine, şi arăta precum un cyborg din filme, şi nu-i vedeam faţa căci era cu spatele la lumină, la lumina reclamelor, şi îmi vedeam doar propriul chip în geamul căştii lui, şi am tras din ţigară suflând fumul spre imaginea mea aplicată pe trupul care nu era al meu, şi s-a oprit în stânga mea, şi după o secundă de şovăire şi-a ridicat viziera şi a redevenit om. Şi era un chip rotofei şi de treabă, şi care a clipit şovăitor, şi a murmurat cumva timid: „A fost o nebunie azi, nu?” Şi mie mi-a venit să râd, un fel de râs dement, să râd cât n-am urlat toată seara, şi să-l lovesc în faţă cu râsul meu ca şi cum l-aş fi lovit cu o piatră. Şi, totuşi, avea dreptate, şi nu râzi în faţa omului care are dreptate, aşa că nu am râs, şi doar am zâmbit, şi i-am zis „A fost!” Şi apoi a mai venit un jandarm, înalt şi slab, şi şi-a ridicat viziera, şi am văzut un chip cu un zâmbet vesel şi tânăr. Şi mi se părea că era ca într-o farsă, şi nu-mi venea să cred ce se întâmplă, şi-mi venea să le zic, bun, şi acum ce facem, bem o bere? Şi era ca şi cum toţi eram oameni de treabă şi poate chiar eram toţi oameni, câini, sfinţi, şi poate că doar am jucat un rol, şi acum urma să mergem acasă sau la un bar, mulţumiţi de cum ne ieşise. Şi s-a apropiat şi al treilea, şi era deja cam bizară treaba, şi se purtau precum câinii de pe stradă care, dacă te văd că-l mângâi pe unul dintre ei, vin toţi şi dau din coadă, şi uite, chiar aşa era, şi ei erau câini ca şi mine, şi oameni ca şi mine. Şi cel de-al treilea le-a cerut celorlalţi doi o ţigară, şi nu aveau, şi i-am dat eu, şi mi-a zis mândru că nu vrea brichetă, că foc are şi el, şi eu ştiam asta, şi anume că ei toţi aveau foc. Şi au spus că au mari probleme cu ultraşii, şi eu le-am spus că nu au fost numai ultraşi, şi că au fost şi zebre, şi căprioare, şi tauri, şi ei au recunoscut şi au spus că nu pot face mereu diferenţa, şi că, pentru ei, fularele sunt la fel, şi că sunt la ordin, şi că poate unii dintre protestatari erau plătiţi să fie violenţi, şi poate şi cu 50 de lei pe oră, şi că ei nu câştigă atâta şi că sigur nici noi, şi noi le-am spus că între animalele serii erau multe, multe de tot dintre cele care au zbierat şi chiţăit, şi mugit, şi chelălăit inclusiv pentru acest fapt nedrept. Şi au zâmbit încurcaţi. Şi îi priveam şi-mi plăcea să cred că, în sfârşit, şi ei, ca şi mine, se întreabă: eu de partea cui sunt? Şi nu i-am întrebat dacă se întreabă. Şi au fost chemaţi la camioane, şi au plecat, şi am mai rămas câteva secunde să-mi termin ţigara în mijlocul maşinilor şi a omenilor care curăţau scena. Şi apoi şi eu, şi prietenul meu, şi soţia lui am plecat spre casă.

Şi nu am mai fugit, şi doar am mers, încet, agale, aşa…
…ca şi cum am fi rămas.

Anunțuri

From → POLITIC(OS)

2 comentarii
  1. Genial articolul. Nu mă tem că exagerez:)
    Atunci, cu frumoasa ocaziune a acestui text, te-am aflat şi te-am citit întâiaşi dată. Mă bucur şi azi că mi-am mai îmbogăţit cu un Scriitor topul de suflet.

  2. Multam mult, Deea! Pai, deh, am zis sa-l pun si aici, ca era imprastiat peste tot, numai la mine, nu! :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: