Skip to content

Cioburi de faianță

Iunie 27, 2012

Lisabona este miros de pește care se strecoară printre străduțe decrepite, pitorești, mai vechi decât poveștile spuse despre ele, străzi  alcătuite ca un puzzle din pietricele mărunte și din faianță. Mirosul te învăluie pe sub betele și ghirlande de hârtie colorată, agățate de la o casă la alta, și pe sub haine puse la uscat, la ferestre înguste. Tu crezi că briza dulce a râului Tejo și stropii sărați ai Atlanticului te vor salva de arșița verii, dar seara vei pune pe genunchii înroșiți sticla rece de Sagres și vei ști că ai fost amăgit.

Lisabona este acel moment de noapte, secundă subțire, străvezie, halucinantă, în care vocea guturală a cântăreței de Fado se întâlnește neașteptat cu prima gură de vin alb, sec, primul acord și primul contact cu vinul, vocea femeii și gustul băuturii, limbă și ureche îți sunt îmbătate într-o clipă pe care, de altfel, ai lăsa-o pe seama hazardului, dar asta numai și numai dacă hazardul mai păstrează  în sine fatalitatea maură a cuvântului al-zahr. M-am îndrăgostit într-o astfel de seară de Fado! Mărturisesc. Și nu neapărat de chipul oacheș al artistei, de gropițele pe care le făcea atunci când râdea cu dinți albi celui cu chitara și celui cu mandolina, nu neapărat de buzele ei pline, de nasul mic, nici de părul castaniu strâns la spate într-un coc tradițional. Mirajul lisabonez înseamnă, zic eu, o astfel de cântăreață de Fado. Rochia ei scurtă până la genunchi, din dantelă albă, picioarele bronzate, pantofii cu toc mediu, șalul negru, cu broderie delicată și ciucuri lungi și fini, acoperind umerii și brațele, ea-ți pare un fel de mireasă îndoliată, dar atunci vezi ceasul ieftin, electronic, tatuajul misterios ce urcă spre cot și inelul de argint, poate un cadou, poate o cochetărie, așezat pe arătătorul mâinii drepte. Ți-o poți imagina ieșind de la muncă, urcând pe un scuter, vuind spre o viață contemporană, cu totul diferită de cea atât de clasică, de sub arcadele crâșmei, grăbind pe străduțele înclinate, mirosind a pește. Ar avea șalul negru înfășurat în jurul gâtului și părul castaniu scăpat din coc. Sau poate ar purta o cască în care s-ar reflecta felinarele orașului. Dar nu de ea m-am îndrăgostit eu la lumina lumânărilor, ci de ceva mult mai nelămurit, fără nume, poate că de posibilitățile nesfârșite ale acelui loc și ale acelei clipe, căci nici carnea homarului și a scoicilor desfăcute într-un erotism implicit, da, nici ele nu sunt motivul îndrăgostirii mele și nici acidul masculin al vinului care a respirat cu un strănut la deschiderea dopului după mai bine de douăzeci de ani. Poate că m-am îndrăgostit de gesturi, de ochii închiși, de mâinile nervoase cu degete subțiri, împreunându-se dramatic sau alunecând rășchirate pe pântecul care vibra în tensiunea acordurilor răgușite, adânci, uleioase ca noaptea. Poate că de actul în sine, de adevărul ăla care iese din durere, fericire, tristețe, dor, neputință și speranță, și anume din toate  la un loc, deodată, adunate într-un fel în care numai muzica poate să adune. Clar, m-am îndrăgostit, dacă asta înseamnă emoții care te fac să te încordezi neașteptat, ca și cum știi că ești doar pradă și că ochii pe care-i vezi ascunși în întuneric sunt mai aproape decât orice putința de scăpare.

Lisabona înseamnă Atlanticul vuind pe o plajă aproape pustie, în care intri fără smerenie, cu gândul să înoți, dar în care simți forța de nedescris, păgână, a apelor, tu știi că undeva mai la sud, un Iisus gigantic domnește peste ape, botezându-le la nesfârșit peste un pod suspendat la șaptezeci și cinci de metri înălțime. Dar de aici, de pe plaja aproape pustie tu nu-i vezi brațele deschise, nu, nu de aici, unde doar apa, piatra și nisipul îți sunt un fel de religie. Am căzut în valurile alea doar pentru a ieși înspăimântat, la o distanță necerut de mare de țărmul abandonat prostește. Am încercat să mă întorc, dar valurile îmi treceau de creștet, loveau plaja și se retrăgeau luându-mă de mijloc cu o hotărâre geloasă, așa cum iei un copil care se încăpățânează să nu te asculte. Când am reușit să ies, tremuram de efort, vântul puternic nu-mi mai putea atinge pielea protejată de pelicula de apă sărată, m-am așezat epuizat pe nisip și, pocnit de un fel de nedumerire, am privit spre oceanul care mă respingea dorindu-mă, urlând la mine înspumat. Așa că am mai intrat o dată!

Lisabona înseamnă oameni ca niște mogâldețe culegând scoici și pești pe nisipurile gri ale râului Tejo.

Lisabona înseamnă un fel de delăsare, căci și delăsarea își are arta ei, nu te va surprinde prin curățenie, palate și măreție, deși are și de-astea, deși are catedrale vechi, ridicate în locul unor moschei și mai vechi și are catedrale vechi, ridicate în locul unor sinagogi și mai vechi; te va surprinde printr-un fel de continuitate, orașul vechi este viu, acolo vezi bătrâni continuând afaceri de familie, care se salută cu șoferul care te duce aiurea.

Lisabona înseamnă acel ceas de seară în care ești singur și asculți muzica ridicolă, de restaurant de mâna a doua, cei doi tineri stau pe scena înzorzonată din mica piațetă, cântă la voce și la orgă electronică, boxele bubuie, tarabele fumegă toate, oamenii, negri și albi, blonzi și bruneți, localnici amestecați cu turiști, mai toți dansează și o fac grotesc sau grațios, nu poți să-ți reprimi un zâmbet, dar te temi de bărbatul cu pălărie, plete și burtă, ăla care arată ca un pirat lăsat la vatră și care tocmai l-a bătut pe vagabondul mulatru, izgonit în șuturi din veselia aia colorată, fără ca cineva să intervină, așa că te abții să râzi.

Lisabona înseamnă fotograful care ațintește asupra ta obiectivul aparatului, tu îl lași, zâmbind îngăduitor, urci lent, treaptă cu treaptă, pe banda rulantă care te scoate din stația de metrou, el îți ridică degetul mare în semn de apreciere, îi răspunzi cu un gest. Ieșit la lumină cauți să vezi încotro să o iei, dar omul vine la tine și-ți arată poza, cu satisfacție. Sunt picioarele tale acolo, ți se văd doar tălpile încălțate cu sandale, blurate de mișcare, și numai striațiile treptelor sunt clare, ca niște lame pe care mergi ca un fachir din altă lume. Fotograful are vreo șaizeci de ani, e și el turist, lângă el se află soția lui. Acum îți ia picioarele ca pe un trofeu portughez. I le lași, că mai ai destule.

Lisabona înseamnă coline de pe care vezi tot orașul și unghere ascunse de unde înțelegi orașul.

Lisabona înseamnă zâmbetul cald pe care ți-l oferă de la geamul tramvaiului 28  o femeie plictisită,  cu chipul ostenit rezemat de brațul pus pe rama de lemn a geamului.

Lisabona înseamnă ciobul de faianță verzuie, cu care te joci în soarele asfințitului, când bei o tărie cu gheață, sus, pe o terasă de hotel, unde acoperișurile inegale ale orașului se reflectă răsturnat în copertina de sticlă de deasupra. Te lași pe spate și te vezi așa, cum stai tolănit pe fotoliu.

Cândva, când tatăl tău traia și tu mai aveai amintiri cu el și cu poveștile lui marinărești, spunea că dacă ar vrea să trăiască undeva, anume, acel loc ar fi Lisabona.

Și știi că nu ai văzut mai nimic.

Anunțuri
6 comentarii
  1. Tocmai m-am indragostit de Lisabona:)

  2. Nu lăsa de izbelişte blogul, te rugăm, boier dumneavoastră. Micilor scene devenite status pe Facebook le-ar sta tare bine aici:) Zic şi eu,.

    Şi aşa, ca fapt divers, eram zilele trecute în Cişmigiu, pe lacul animat de bărci şi hidrobiciclete, se petreceau atât de multe – taţi care vâsleau sobru, găşti de fete şi băieţi abia ieşiţi din copilărie râdeau ascuţit şi se priveau pe furiş, am văzut, cred, şi unul dintre primele săruturi ale unui cuplu de adolescenţi, nu le-am zărit bine feţele, o lumină abruptă, un incendiu fericit i-a ascuns în faldurile sale…

    Iar copacii făceau aerul să tremure mai adânc, înfrunzeau direct în cer.
    M-am pomenit gândindu-mă – ce voluptuos ar fi scris Silviu Dancu despre toate astea. Cum ne-ar fi adus sub cupola frazelor sale şi ne-ar fi făcut să intrăm în transă, firesc, aşa cum respirăm:)

  3. Se prea poate ca acest tablou pe care l-ai aşezat aici să fie măcar la fel frumos ca oraşul acesta ce te-a vrăjit.
    Se poate şi să vreau să ajung acolo urgent dacă se poate.

    • tablourile sunt mereu subiective. cand se reflecta in cioburi, frumusetea lor este mereu contradictorie. poate! du-te!

  4. Ci tu nu mai scriai?:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: