Skip to content

Hoțul perfect

Mai 14, 2012

Am coborât ieri în stația de la Dristor preocupat de ideea că sunt în întârziere. Corina era deja la Green Hours, așteptându-mă să ajung înainte de a începe concertul trupei Jazzpospolita. Intru în stație sărind câte două-trei trepte, deși nu era nici un tren pe linii. Peronul era și el aproape aproape gol. Mă îndrept spre marginea acestuia, preferând să mă preling pe lângă linia roșie care te avertizează să nu te apropii mai mult. Un tip citea ceva lipit pe unul dintre stâlpii de susținere. Mergând prea repede nu am estimat bine distanțele, și am ales pe loc să trec prin spatele respectivului. Fiind îngrijorător de aproape de marginea peronului, ridic brațele, ating foarte ușor și foarte fugar geanta tipului, îmi cer scuze, trec în viteză, dar realizând că mă cam agit inutil, mă opresc brusc la câțiva metri. Analizez situația. Întârziam, clar. Privesc: în stânga mea era o fată. Eram doar noi: ea, el și la mijloc eu. Atât.

Observ că tipul începe să mă privească într-un fel ciudat, așa că îl privesc și eu. Era înalt, avea părul blond, cumva ciufulit, ochi albaștri, vii, ochelari, era îmbrăcat oarecum versatil, în genul celor pe care i-ai vedea ușor la OTA, la Atelierul Mecanic, în Control sau la MNAC, dar și într-un parc, la Fabrica sau la o terasă în Lipscănime. Privirile lui încep să devină deranjante, mă întrebam dacă nu cumva am sacoul rupt, tricoul pătat, blugii murdari sau tenișii dezlegați. Din fericire vine trenul în stație. Intru, nu mă așez pe scaun, prefer să stau lângă burduf. Tipul alege primul scaun de lângă ușă. Continuă să mă privească. Mă cam enervează treaba asta și îmi ascund iritarea dând câteva telefoane pentru a anunța că voi ajunge cât de curând în Green Hours. Tipul se ridică înainte de Timpuri Noi, dar nu coboară, lăsând senzația că a confundat stațiile. Eu mă apropii de ușă pentru a coborî la Unirii. El vine lângă mine. Mă privește. Apoi, deodată:

”Scuze, dar felul în care ai trecut, rapid, atingându-mă ușor, în treacăt, m-a făcut să cred că ai putea fi un hoț de buzunare. În fond, era atâta loc pe peron, dar tu te-ai atins de mine. M-am verificat vreo trei minute prin toate buzunarele, să văd dacă-mi lipsește ceva!”

Am făcut ochii mari. La viața mea am fost confundat cu un ajutor de cizmar, niște minoritari m-au crezut de-ai lor pentru că eram bronzat și aveam cămașă înflorată, în fine, și alte chestii de gen, dar niciodată nu fusesem considerat un hoț de buzunare. Și încă unul al naibii de priceput. Mă grăbesc cu explicațiile:

”Îmi pare rău, eram în grabă, am văzut prea târziu că e cineva după stâlp, și am preferat să trec în loc să ocolesc…”

Mă privește fix în ochi:

”Mi s-a părut cel mai intrigant faptul că nu ai fugit, ci te-ai oprit. Nu așa fac hoții profesioniști?”

”Habar n-am cum fac hoții profesioniști… Eu doar mă grăbeam…”

”Și încotro așa de grăbit?”

”La un concert de jazz…” începe să mă mire că mai răspund, aș fi putut să-i întorc spatele, dar chiar mă încuiase cu abordarea lui, așa că m-am trezit explicându-mă inutil de mult. Tipul continuă să întrebe ca și cum ar verifica povestea mea:

”Unde e concertul?”

”În Green…”

”Cine cântă?”

”Jazzpospolita.”

Ridică din sprâncene: ”Aaaa, tipii ăia un pic electro, din Polonia.”

Respir ușurat: ”Da, ei sunt… ” Plusez: ”Îi știu de anul trecut… am lucrat cu ei.”

”N-au fost și la Gărâna?”

”Ba da. Și la Vamă. Și, evident, în Green…”

”Și tu cânți cu ei? Scuze… te tutuiesc, dar nu știu dacă am voie…” Îmi întinde mâna și se prezintă. Îi zic:

”E OK, eu sunt Silviu. Nu, nu cânt cu ei, nu sunt muzician, iar anul trecut am fost implicat în partea de organizare a evenimentului. Azi sunt doar invitat.”

”La cât începe?”

”Pe la opt, dacă totul e în regulă…”

”Cât e biletul?”

”Nu știu sigur, sunt pe listă, dar cred că în jur de 15-20 de lei.”

Ajungem la Unirii, se deschid ușile, mă simt salvat. El iese după mine. Chicotește amical: ”Păi, foarte posibil să ajung și eu… în fond, tot nu am ce face.” Zâmbesc formal:

”Nu ar fi o idee rea! Băieții chiar sunt buni…” Mă trezisem într-un fel de amiciție bizară.

”Da, știu, acum însă, mă duc la AFI, au acolo o cafenea excepțională, o mulțime de sortimente de cafea… am devenit dependent.”

Nu știam dacă să iau treaba asta ca pe un fel de invitație. Îmi zâmbea de la înălțime, avea un aer elegant, ochii lui erau foarte mobili, având o curiozitate de nevăstuică. Am realizat că nu avea cum să meargă și la AFI și să ajungă și la concert în timp util.

”Păi, seară bună, atunci, eu acum chiar trebuie să fug…” șovăi o secundă: ”Dar fug pentru că mă grăbesc, nu pentru că așa ar face un hoț profesionist… sau ăla nu fugea, de fapt?”

Râd, încurcat. Râde și el. Eu chiar fug.

Pe culoarul spre Unirii 2 am tot rumegat în minte întâmplarea. Cobor în stație. Printr-o coincidență de-a dreptul acuzatoare și dubioasă, pe toate monitoarele era difuzat un mic spot animat, realizat de Poliția Capitalei. Un individ care fura ceva din buzunarul altui tip era avertizat: ”Suntem cu ochii pe tine!” ”Ochii” erau desenați într-un mod infantil.

Oarecum nefiresc, dar copleșitor, m-am simțit vizat. Am privit în jur. M-a încercat un fel de spaimă:

Și dacă, fără să știu sau să vreau, chiar am furat ceva din buzunarul tipului?

Anunțuri

From → Mind the Gap

2 comentarii
  1. victima permalink

    La prima citire victima a fost mai aproape de perfectiune decat hotul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: