Skip to content

Furnici

Mai 3, 2012

Ssst, auzi? Nu, nu, taci, nu spune nimic, te rog! Nu vorbi tare și nu te mișca prea brusc, uite, au venit deja, sunt aici, nu vezi, sunt multe, întotdeauna au fost multe, sunt cam un milion pentru fiecare dintre noi, ce-ai, nu, nu râde cu ironie, nu te gândi că sunt atât de mici, înțelepciunea lor vine tocmai din Cretacic, la vremea lor au mâncat carne de Mozazaur și de Tyranosaurus Rex, carne de Velociraptor și de Pterodactil, unele zboară, altele nu, dar toate au clești puternici, curbați ca niște iatagane orientale, care pătrund în carne și în lemn. Oare ne-au văzut? Tu ce crezi? Mă tem că e multă lumină în jurul nostru, da, da, cred că e prea multă lumină, ne vede oricine aici, mai bine ne-am da la o parte din fereastră, știi, furnicile văd tare bine, au ochii mari și văz ascuțit, ele văd tot de acolo, din lumea lor ascunsă la numai câțiva centimetri sub tălpile noastre, noi mergem pe acoperiș, îți dai seama, trăim ca într-un pod vechi în care tropăim greoi, din când în când, furnicile ne aud pașii și regina aia mare și grasă, cu pântecele mereu constipat de ouăle albicioase și umede, se strâmbă, mișcă din antene, deranjată, slujitoarele ei se adună, apucă tot ce au și, repede, repede, ies la iveală și mușcă tot, rup tot în bucăți, în bucăți mici, mici de tot, dar cu toate acestea mai grele decât ele, pe care le duc ca pradă reginei lor nemulțumite și masculilor celor trândavi, vom fi mâncați, înțelegi, vom fi mâncați în timpul unei orgii în care sânge și mușchi, fecale și frunze sunt puse pe tăvi de argint, vom fi reduși la firimituri nevăzute. Am citit undeva că, odată plecate la vânătoare, unele furnici pot devora din mers un elefant viu, îți dai seama? Un elefant viu, el nu se teme de nimenea și calcă fără să se gândească, deși se spune că elefanții sunt inteligenți și au memoria de elefant, dar uite că uită, și el calcă și apoi aleargă urlând de la arsuri, și aleargă și la fiecare pas e cu un milimetru mai puțin, cu un milimetru mai puțin curajos. Da, da, chiar așa, nu glumesc, nu mai știu exact ce specie anume mănâncă elefantul ăla uituc, noi, oamenii, abia de am catalogat vreo douăsprezece mii cinci sute de specii, din peste douăzeci de mii, mie de alea mi-e cel mai teamă, de cele necunoscute, pe celelalte le-am prins în bolduri și le-am pus etichete, dar știm bine că asta nu schimbă mare lucru, ele tot sunt multe, multe, cam un milion de exemplare la fiecare om de pe pământ, și fiecare om e cu milionul său de furnici, fiecare om va fi devorat, la un moment dat, de milionul său de furnici, căci ele mănâncă tot, elefanți, vulturi, cadavre de lei căzuți cu limba scoasă peste colții uscați, mănâncă oameni și case, chiar așa, nu râde cu neîncredere, chiar și case, sunt țări fierbinți unde te legeni la umbră în balansoarul din care îți spunea bunica poveștile de seară și, fără nici un anunț, fără nici un preaviz, căci nimeni nu vine să te anunțe, nu semnezi nimic, așa cum s-ar cuveni, și totul cade, se surpă ca la un semn, orașul întreg, un oraș ca din cărți de joc, tu te întrebi ce carte o să cadă cu fața în sus, totul cade, și tu rămâi fără glas, cu asul tău din mânecă. Nu, nu, vai, uite, au intrat, ți-am zis eu că ne-au văzut, hai, repede, suie-te pe ceva, hai, sunt tare multe, Doamne, cât de multe sunt, să fie un milion? Două? Hai, suie-te pe scaun, de sus le numeri mai bine, dă-mi mâna, hai, dă-mi mâna, ce-ai, de ce mă privești ciudat, este mâna mea, o știi prea bine, este aceeași mână pe care ai știut-o din prima zi când am ieșit în oraș, furnicile dormeau pe vremea aia, palma ta era în palma mea, degete de carne împletite cu degete de aer, nu te teme, hai, sprijină-te de mâna mea, știu că furnicile sunt foarte aproape, deja mi s-au suit și pe picior, nu, nu e grav, sunt doar până la gleznă, e doar glezna stângă, ori eu îți întind mâna dreaptă. Mănâncă tot, dar chiar tot, furnicile astea, nu poți să nu le admiri, recunoaște, devorează elefanți și dinozauri, pantofi și frunze, șosete și șireturi, ah, pișcă să știi, ar fi bine să te grăbești, eu mă descurc, lasă, doar să te văd odată că te-ai suit pe ceva, preferabil de metal, deși nu știu dacă nu-l rod și pe acela, în fond ele rod și cuvinte, vorbe, pentru că vorbele zboară, știi doar, cuvintele sunt fluturi plini de culori, hai, grăbește-te, le simt pe genunchi, furnicile, și, da, ce ziceam, ah, da, ideea era că ți-aș spune multe cuvinte, tare multe, și în jurul tău ar fi nori colorați de vorbe abia născute, cuvinte cu aripi noi, neatinse de degetele copiilor, dar mi-e tare frică de furnicile astea, sunt multe de tot și uite cum stau în jurul coconului de mătase și ascultă cu antenele lor agitate foiala cuvântului care se naște, cleștii lor pătrund în giulgiul fin al cuvintelor, le rup aripile cât încă sunt înăuntru, ah, repede, simt că deja îmi mișună pe burtă, furnicile, picioarele lor sunt mici și ascuțite, în fine, uite așa cele mai multe dintre cuvinte se nasc moarte sau mutilate, se prăbușesc în picaje rotite, aripile lor bat colorat pe podea, răspândind o pulbere ca de uitare, tu nici nu le vezi, am observat asta, ai călcat deseori peste astfel de cuvinte în agonie, nu, nu te învinuiesc de nimic, nu e vina ta, nicidecum, eu sunt de vină, furnicile mi s-au oprit pe piept ascultându-mi inima, eu sunt de vină, am ținut prea mult cuvintele și s-au copt prea tare, acum au miros de fructe fermentate, iar furnicile se dau în vânt după ele, se îmbată cu vorbe, știai?

Te rog!

Te rog, dă-mi mâna, dacă tot nu mai e nimic de salvat în rest, te rog, dă-mi mâna și ridică-te pe ceva înalt, ceva care să fie poate din piatră, furnicile nu rod piatra pentru că-și fac temple din ea, dar ia și mâna mea cu tine, hai, ia-o, uite deja o poți desprinde, îți vei pune palma ta în palma ei, nu te mai gândi la capul meu, la ochii mei, la buzele mele, la părul meu, mă furnică tot trupul acum, mi se mișcă dinții și limba mi-e tot mai grea, hai, repede, tu chiar nu vezi, nu o să-ți pot spune la nesfârșit să te salvezi, nu mă privi așa, pe pleoape mi se-agită antene din cretacic, eu am dispărut, oricum, odată cu marii prădători ai vremii, hai, tu fugi, ridică-te, doar morții poartă furnici pe ochi și pe gură, mai sunt câteva cuvinte cu aripi puternice, și chiar dacă mai e doar unul, un singur cuvânt, mare cât un adevăr, tu du-te cu el, du-te… eu…. nu mai am cum, furnicile…, furnicile sunt pretutin….

Anunțuri

From → Mind the Gap

2 comentarii
  1. mama, ce festin.. zici ca-s termite, nu alta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: