Skip to content

Funigei

Mai 1, 2012

În parc, pe bancă. Fumam o țigară. În jur ningea cu semințe de plopi. Spermă vegetală, pufoasă, diafană, inflamabilă. Cădea peste oameni și peste alei, fecundând granitul. Înduram căldura cu un oarecare amuzament. Femeia a trecut pe lângă mine și mi-a zâmbit. Avea peste patruzeci de ani, corpolentă. I-am zâmbit și eu, că era cald și era gratis. Se oprește și mă privește în ochi. Șovăie. Eu nu așteptam nimic sau poate eram dispus să aud orice. Probabil că treaba asta se vedea căci ea mă întreabă, cu un ton conspirativ: ”Ai Biblia acasă?” În acel moment zâmbetul ei mi-a părut un fel de râmă într-un cârlig. Eu eram peștele din apă, înotând printre semințe de plop și fumând o țigară. Dar am răspuns fără să șovăi: ”Am!” Ea, oarecum suspicioasă: ”Și? L-ai cunoscut pe Dumnezeu?” Eu, la fel de sigur: ”Da!” Ea, ca și cum știa că o să mă prindă la un moment dat: ”Și ți-a schimbat viața?” N-am avut nici o reținere: ”Da!” Era cam dezorientată. Fie eram prins deja, fie eram dat naibii, fie eram concurența. Deodată, parcă bucuroasă că mă poate dovedi, întinde acuzator degetul spre mâna în care aveam țigara: ”Și asta ce e?” Cam previzibil. Zâmbesc cu seninătate: ”Le iau și eu pe rând. Dar, clar, e musai să mă las.” Ea se precipită: ”Da, da, Dumnezeu dă unora tot harul deodată, altora cu picătura, după puterile fiecăruia.” Tac. ”Te văd băiat de treabă… cum te cheamă?” ”Silviu!„ ”Eu sunt Mariana! Uite, te văd băiat de treabă, așa că te binecuvântez și blestem duhul fumului.” A ridicat palma deschisă deasupra brațului meu lăsat peste mânerul băncii. Nările îi fremătau: ”Te blestem, duh al fumului, ieși din băiatul acesta, ieși din Silviu și du-te în… în… ” Nu prea știa unde să-l trimită. Mă gândeam că i-ar fi prins bine o turmă de porci în zonă. ”În funigei?” îmi venea mie s-o ajut, fără răutate. Dar ea avea alte planuri: ”…Și du-te în deșertul cel mai de dinafară.” Mi-am amintit cu nostalgie de Negev și de colinele lui fierbinți. Am zâmbit, nostalgic. Apoi am încercat să simt ce face duhul fumului. M-am concentrat, chiar, dar tot ce am simțit a fost un fel de chef de a trage un fum. Clar, duhul mișca, dar nu exact în sensul în care și-ar fi dorit femeia. Fum și funigei. Duh și spermă de plop. Mi-a venit s-o întreb dacă nu ar fi mai bine să-l lase pe duhul fumului și să-l alunge pe ăla al cancerului. Ea se scotocește prin plasă: ”Uite, ia asta. E ca un calendar, cu textele biblice ale zilei. Nu înlocuiește Biblia, o explică.” Îmi întinde o broșura colorată. O iau. O pun în rucsac, fără să-i citesc titlul. ”La ce biserică mergi?” La faza asta m-a cam blocat. Răspund vag, parcă cerându-mi scuze: ”Sunt ortodox…” ”Aha, zicea ea, analizând situația, ești din cartier, de-aici?” ”Oarecum!” ”Silviu, e timpul să mergi la biserica – îi spune numele – , o biserică vie, puternică, aleluiah!” Mutra mea nu zicea nici da, nici nu. Mutra unui pește. Țigara se fuma singură. Ea dă să plece, face un pas, revine: ”Nu ai voie să rămâi așa. Dumnezeu ți-a vorbit, Silviu, tu ai putea schimba lumea, știi? Ai putea schimba orașul ăsta! Așa s-au născut toți prinții predicatori!” M-a uimit sintagma. Ba mi-a și plăcut, oarecum. Femeia vorbea cu patos, dar fără să strige. ”Te vreau la biserică, să știi, iată, ieri seară am avut accident pe autostrada București-Pitești. Cinci oameni în mașină, mergeam cu peste o sută, am fost loviți în două locuri și, uite, asta e tot ce am, aleluiah!…” Îmi arată o vânătaie de pe tricepsul brațului drept. Își atinge coapsa: ”Aici am carnea zdrobită, ar fi trebuit să stau acasă, dar am zis: Doamne, Tu mi-ai lăsat viața, voi ieși să lucrez pentru Tine. Aleluia! De douăzeci de ani sunt întoarsă de la păcat. Și, vezi, azi te-am găsit pe tine. L-am găsit pe Silviu. Și îl vreau la biserică. Lasă-te de duhul păcatului, de duhul fumului, mergi acasă și fii preot și prinț în casa ta.” ”Amin!” punctez și eu, că aleluia nu-mi venea să zic fără să ridic din brațe, așa cum văzusem în filme, ori eu aveam încă țigara în mâna stângă. Mă și vedeam în casa mea, cu un aer solemn. În jur, o liniște plină de respect.  Începeam să cred că mă bântuie duhul orgoliului. Nu l-am pârât că dacă-l trimitea și pe ăsta în deșert dădeam peste toți cât de curând.  Ori eu mi-am propus să fiu singur acolo, dacă mă duc să scriu. ”Nu de mine să asculți, Silviu, ci de Duhul Sfânt. Nu de țărână, ci de har!” Când zicea țărână trăgea cu dispreț de bluza ei roșie, fără mâneci. I se agita pieptul și asta m-a făcut să mă gândesc că nici țărâna nu-i de colo. Na, uite că acum mai era un duh cu care trebuia să negociez! Treaba se complica. Am zâmbit, confirmând din cap cele spuse de femeie. Ea a plecat, privind în urmă, înspre mine, ca spre ceva care nu merită pierdut. Apoi s-a oprit la următoarea bancă, pe care se odihneau trei bătrâni cu pălării de soare pe cap. A început să le vorbească, iar ei o ascultau cu un aer crispat. Am contemplat țigara aproape terminată. Am mai tras un fum, cumva cu regret, am strivit filtrul de coșul de gunoi. Dintre toate duhurile ăsta e cel mai fraier, îl vede toată lumea. Parcă mi-era milă de el. Arunc chiștocul, inspir adânc. În jur cădeau lent, în liniște, miliarde de funigei. Ca firimiturile de pâine în apa unui acvariu.

Anunțuri

From → Mind the Gap

2 comentarii
  1. Finalul e de-a dreptul genial:)

  2. :)) ai lipici la tot soiul de oameni. şi la scris mai abitir. m-am amuzat copios. aleluia!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: