Skip to content

Telecomanda la mine

Aprilie 29, 2012

Nu e deloc sănătos să nu te uiți la televizor! Sau, cel puțin, la știri. Uite, eu nu prea m-am uitat, (cu excepția unor filme și a unor documentare) și, zbang!, m-am trezit în altă țară. Adică am închis televizorul într-o Românie guvernată de MRU și l-am deschis într-o Românie guvernată de Ponta! Ieri, la o petrecere am auzit de treaba asta, și credeam că cei de acolo vorbesc la mișto. Adică l-am închis când scena politică avea încă ticurile verosimilului, predictibilului, și l-am deschis într-o realitate butaforică, ca decupată dintr-un scenariu făcut în spiritul lui ”ce-ar fi să ne imaginăm că…?”.

L-am închis într-un București în care singurul independent autentic, Nicușor Dan, strângea semnături pentru a avea dreptul de a candida. Am fost și la evenimente, am văzut oameni reali, vii, militând pentru strângerea de semnături. L-am deschis într-un București în care Oprescu se laudă că e independentul cu peste o sută de mii de semnături adunate, deși strada nu mi l-a arătat nicăieri pe Oprescu în mijlocul oamenilor. Poate că nu am mers pe străzile corecte!

M-am cam panicat, trebuie să spun. M-am uitat în jur, plin de suspiciune. E totul în regulă? Adică, lucrurile din jurul meu chiar sunt lucrurile pe care le știam? Copacul care își agită crengile în fața ferestrei este, oare, același copac, în dreptul aceleiași ferestre? Ora 12.00 este, în continuare, ora 12.00?

Privesc spre monitorul televizorului. Un film retro. Pare în regulă. Filmul. Dar și televizorul. Știu, însă, că între timp, pe alte canale se țese o realitate alternativă. Și dacă schimb canalul ce-o să se întâmple? Adică, dacă atunci când nu mă uit, televizorul produce realități alternative, dacă o să mă uit o să pot interveni? O să pot păstra realitatea în limitele cunoscute? Ce naiba e așa de puternic în telecomanda aia? Ce înseamnă, până la urmă, să zappezi? Nu pot răspunde. Sincer.

Adică, nu știu, e ca și când ăștia din politică își fac de cap când nu mă uit la ei. Mă întorc cu spatele, merg în parc, la un botez, la o petrecere, citesc o carte sau mă duc la un club, hop, se adună, pun repede țara la cale (la propriu, nu la figurat) și, când mă uit la ei, arată cu totul altfel, au schimbat locurile în sală, hainele și culorile, dar se dau indiferenți, pozează natural, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, unii chiar fluieră cu mâinile în buzunare. Ca și cum partenerul de șah modifică piesele pe tablă, când te duci să faci pipi sau vorbești la telefon.

Poate că ar fi bine să nu mai sting televizorul. Să stau cu ochii pe ei. Să nu-i las să-și facă de cap. Cât timp telecomanda e la mine, am puterea. Într-o primă fază, gândul pare liniștitor. Apoi mă încearcă un fel de dubiu înfricoșător: și dacă ei, din partea cealaltă a monitorului au o telecomandă cu care pot zappa realități?

Oare eu mai sunt eu?

Mă uit pe fereastră, la copacul care-și agită crengile. Unele par noi, nu le mai văzusem. Cam bizar, aș zice. Și, de-a dreptul înfricoșător, nici frunzele nu erau așa de mari!

Anunțuri

From → POLITIC(OS)

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: