Skip to content

ID

Aprilie 25, 2012

Am ieșit să-mi iau buletinul, premiul meu din plastic colorat, câștigat pentru răbdarea dovedită la o coadă de șase ore. ID, CI sau oricum i-om mai zice, simple litere, simple convenții, majuscule isterice fără de care nu exiști pe de-a-ntregul. ”Nu puteți plăti, aveți nevoie de buletin!” mi-a zis cândva funcționara de la bancă. ”Dar am pașaportul, tot un act oficial, emis de statul român…” am replicat. ”Nu contează, regulamentul nostru spune că doar cu buletinul.” Regulamentul lor!? Limba ei dreptunghiulară, subțire, ca un card, plescăind cuvântul ”regulament”, ochii ei clipind de patru ori, cât un cod PIN: Enter!  Ceva în privirea ei era inocent, oarecum disperat, omul viu se crispa în interiorul ambalajului corporatist, era derutată de observația mea că regulamentul ”lor” nu are autoritatea de a contesta valoarea de act de identitate legal al unui pașaport. Avea ochi albaștri, fără să fie frumoși, eu puteam să văd punctele mai întunecate pigmentând irisul, ea s-a lins pe buze, ca pe o bandă magnetică: Cancel! Am renunțat.

Am ieșit și afară era foarte cald, foarte mult soare, mă simțeam ca în zilele sesiunilor de vară. Nu mă pregătisem deloc! Am traversat bulevardul și am trecut pe lângă blocul de garsoniere în care am stat ani de zile și care încă mai figurează pe buletin ca fiindu-mi domiciliu. Blocul meu dreptunghiular, ca un card, blocul meu ca un ID, blocul meu cu trei corpuri distincte, toate dreptunghiulare, desfășurate în evantai, precum trei cărți de joc într-un Full House. În fața mea, pe trotuar, era gura de metrou de la Dristor 2. Dristor 2! Știam fiecare detaliu din acea stație de metrou, mi-a fost pentru prea multă vreme capăt de linie, început și sfârșit, alfa și omega. Pe trotuar, aproape blocând accesul spre scările de la metrou, era dubița albastră, fără geamuri, ca pentru cărat marfa, cu ușile din spate deschise larg către preotul mărunt, între două vârste, îmbrăcat în sutană neagră și având pe cap culionul, pălăria aceea simplă, neagră, rotundă, fără boruri și retezată la creștet. Peste sutană avea patrafirul auriu, lung și dreptunghiular. Patrafirul îi stătea agățat de gât și strălucea în soare, iar crucile și înfloriturile care-l împodobeau păreau atinse de păcatul mândriei. Preotul avea un aer obosit, clipea des, deranjat de lumina puternică, hainele lui negre erau încinse peste trupul lui de om. Ca la un semn, din scara întunecată, umbroasă,  a blocului, vai, cât de bine știam mirosul acelei peșteri, au ieșit cei patru tineri, îmbrăcați în tricouri oarecare, cărând pe brațe sicriul din lemn, cu aromă de lac proaspăt. Nu avea capac și conturul trupului inert se ghicea prin giulgiul argintiu, cu broderii, și ele sclipitoare în soare, pe piept ghiceai icoana strânsă de mâinile înghețate, icoana mică, sfântă și dreptunghiulară. Preotul a început să cânte, ca trezit din apatie, a început să cânte panihida, cuvintele ieșeau nazal, căutau cerul, dar, omorâte de soare, cădeau pe asfalt. Călcam pe ”sfinte” și pe ”Dumnezeule”, călcam pe ”miluiește-ne” și pe ”noi”.

Aproape că au aruncat sicriul în dubiță, atât de repede s-au mișcat, iar mie mi-au venit în gând cei doi tineri care, cu doar câteva minute mai devreme, atunci când m-am oprit să-mi iau țigări, aruncau în prăvălie lăzile cu pâine. Trup vechi și pâine proaspătă! Pe spatele pachetului dreptunghiular mi se spune că fumătorii mor mai tineri, chiar acolo, deasupra imaginii reprezentând un picior de mort, cu o etichetă legată de deget. O etichetă dreptunghiulară. Cine știe, poate că pe mine mă scoseseră, așa în fugă, din blocul care și acum îmi apare în buletin ca domiciliu! M-au luat și m-au aruncat ca pe o pâine, în dubița fără geamuri.

Am ieșit să-mi iau buletinul…

Femeia care mi l-a dat, avea taior și țâțe mari care, atunci când ea semna ceva, aplecată, i se bălăngăneau ca două clopote în zi de sărbătoare. Am luat plasticul dreptunghiular, femeia m-a pus să verific dacă e în regulă. Mă priveam în ochii de plastic și am vrut să zic: nu! Dar n-am zis. Am plecat. Pe drum mi-am aprins o țigară din pachetul cu avertisment. Ajuns la blocul de garsoniere, am văzut că dubița plecase, luând cu sine preot, cuvinte, patrafir, mort și pâine. Și pe mine. Prea mult soare. Un soare de prânz, încremenit, acum eram și eu ca preotul, și anume cu fața spre el, spre soare, clipeam des, lentilele mele heliomate s-au încruntat fără mare succes, căci toate frunzele se aliaseră cu soarele, toate parbrizurile oarbe îi preluau strălucirea și mi-o proiectau animat, în ochi, cu mișcări de patrafir orgolios.

Copaci, tufișuri, mașini…, ruguri aprinse în mijlocul unui oraș de beton. Picioarele îmi erau încinse în teniși. M-aș fi descălțat, să-mi privesc degetul mare, de care să leg buletinul meu proaspăt și dreptunghiular.

Asfaltul pe care călcam era sfânt.

Anunțuri

From → Mind the Gap

3 comentarii
  1. Multe lucruri sunt rascolitoare sub soare. 🙂 Multumesc pt ca ma citesti

  2. Mereu. Şi aştept cu nerăbdare fiecare text nou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: