Skip to content

Via Dolorosa

Aprilie 14, 2012

Am fost de trei ori la Ierusalim și de trei ori am fost întrebat: Mă iubești? Prima dată am evitat răspunsul, a doua oară am crezut că da, a treia oară am fumat o țigară. De sub pietrele medievale, toate mincinoase, au apărut, ca după o retragere de ape, câteva lespezi uriașe, străvechi; un fel de mărturie tardivă. Am călcat pe ele fără pioșenie, cu gândul la o șaorma la farfurie.

Lepădările mele de cele sfinte sunt toate niște piei de unică folosință, agățate într-o garderobă cu oglinzi mincinoase. Mă dezbrac de mine, din nou, mă atârn pe umeraș, din nou, și mă privesc în oglinzi, minunându-mă: iată-mă răstignit! Din nou! Îmi sunt de-a dreapta și de-a stânga. În mijloc e gol.

Mormântul sfânt al Ierusalimului nu m-a primit niciodată. Am fost. I-am dat târcoale, tușind sub fumul cădelnițelor, cu capul acoperit de cupola înaltă. Am negociat nepriceput timpul de lumânare și de rugă, cu câte un preot grec-ortodox, copt, armean, catolic, și am pierdut mereu în fața hoardelor de japonezi cu bliț în priviri. Timpul de Mormânt costă bani. Golgota e sub un clopot de sticlă! Credincioșii vin cu avioane, autocare, insigne, șepci și aburesc sticla. Așa că m-am răzgândit și m-am cocoțat pe zidul nesfârșit al Templului și am privit Mormântul de sus. De-acolo, de sus, e frumos, pare o poveste arabă. Lângă mine, vocea catifelată ca o noapte orientală m-a întrebat: ce zici, facem un salt? Am zâmbit. Aș fi dat din umeri, dar umerașul îmi imobiliza brațele.

Învierea este un scandal, oricum ai lua-o. Este ilogică, exagerată, pretențioasă. De-aia și cred în ea. Dar nu în Ierusalim. Acolo îmi pare redusă la o radiografie a credinței, iar credința ca un giulgiu din Torino mă face să strănut. Nu știu de ce!

Dar am avut mereu Via Dolorosa. Via Dolorosa este în Constanța, se numește strada Mircea cel Bătrân și începe în casa bunicii, la numărul 111, începe chiar de sub palma caldă a mamei, care mă trezea dimineața devreme, să mergem la Sfinții Arhangheli, capela unde am fost botezat. Întrebare întreită: te lepezi de Satana? Prima dată nu am răspuns, căci nu aveam cuvinte, a doua oară am spus da, a treia oară am fumat o țigară. Oamenii mergeau pe străzile afundate în bezna comunistă și lumina ferită de vânt a lumânărilor avea ceva subversiv. Era patru dimineața.

Eram copil. Mama era mamă. Lângă ea, nu îndrăznea nimeni să mă ispitească să sar. Și nici mâna ei nu găsea pe umărul meu adormit, duritatea ca de cruce a umerașelor viitoare.

Anunțuri
One Comment
  1. Of, suflet, suflet…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: