Skip to content

În răspăr

Aprilie 11, 2012

Bucureștiul este ca un pumn care strânge până la strivire blocuri, case, palate, biserici, parcuri, străzi și bulevarde, cafenele, crâșme, cluburi, muzee, magazine, bănci și farmacii, mașini, pietoni, câini vagabonzi, bogați și săraci, artiști, politicieni, hipsteri și ariviști, limuzine și cerșetori. Și Dâmbovița. Cea din urmă curge fără vlagă, pornind dintr-un lac artificial, ieșind umilită din oraș, în duhoarea Glinei. O apă care desparte fără să împartă și adună fără să împreuneze, două părți dintr-un oraș fără de parte. Trăim în strângerea asta nemiloasă ca niște insecte minuscule, inventând zi de zi trasee pe care le dorim eterne, agităm din antene, amușinăm, ne întâlnim în popasuri extrem de scurte, ne căutăm în priviri reciproce reperele familiare, apoi ne grăbim isterizați spre nicăieri, între claxoane, sirene de ambulanțe, de pompieri și de poliție, urlet alb, urlet roșu, urlet albastru, corul strident al unui drapel ilicit, în genele noastre zbiară zi și noapte alarma unui oraș în permanentă avarie. Alunecăm pe firele unui ghem în continuă prefacere. Ne consumăm iubirile între două fumuri de țigară și credem în absolutul provizoratului, căci Bucureștiul are perenitatea unui desen făcut cu degetul pe un geam aburit. Populăm un univers aflat într-o mișcare rapidă și constantă, în care ce era ieri drept va fi mâine strâmb și ceea ce era ieri strâmb, mâine va fi altminteri. O disoluție nu lipsită de artă, în care meschinul este atât de asumat încât devine măreț, și în care măreția de oricare alt tip decât cea născută din futil este condamnată la ridicol de dictatura imediatului.

Mi-a venit în cap această comparație pornind de la experiența Budapestei, pe care tocmai am revăzut-o pentru a doua oară. Sau a Pragăi, pe care am văzut-o de patru ori. Sau a Varșoviei, unde am stat trei săptămâni, ori a Bratislavei prin care doar am trecut. Nu am să mai amintesc Sankt Petersburgul sau Kievul și nici nu mă gândesc să dau de exemple Parisul, Londra, Roma ori alte orașe pentru care apa are ceva fondator, dar mai ales normativ. M-a fascinat acolo puterea apei care curge prin mijlocul orașului, determinând orizonturi care se înfruntă în complementaritate. Dunărea, Vistula, Vîltava, Nipru sau Neva, Sena, Tamisa sau Tibrul sunt fluvii ori râuri cu țărmuri puternice. Au, pentru orașele pe care le nasc și le țin legate, forța pe care o are limba aspră a unei pisici care-și curăță puiul orb, lingându-i blana în răspăr. Îl dezechilibrează, dar îl aduce spre sine. Îl împinge, chemându-l, îi indică direcția, dar ridicându-i în cale obstacolul tandreții. Îi induce conștiința apartenenței. Am văzut pe dealul Gellert poze cu Budapesta în timpul războiului. Nu m-au impresionat palatele distruse, cât tragedia podurilor frânte. Fără poduri, orașul era sfâșiat, apa nu mai era locul de trecere între două părți care se întregeau, ci granița de netrecut între două jumătăți înstrăinate. Dunărea redevenise ceea ce fusese cândva pentru Buda, și anume limita între aici și dincolo, doar că acum, peste apă, era geamănul abandonat și nu sălbăticia neașezării. La fel în Varșovia, în care malul numit Praga asista neputincios, înconvoiat de tancuri sovietice, la distrugerea sistematică a centrului istoric de către trupele germane. Dar nu despre istorie am de gând să vorbesc aici, ci despre impactul uluitor pe care apele îl au asupra orașelor pe care le definesc. Nu puteam, cu câteva zile în urmă, să nu remarc aerul din jurul Dunării. Cum briza ei înghețată primenea orașul, împingând spre margini transpirația acestuia. Nu puteam să nu văd cum o Dunăre însorită însemna un oraș însorit și cum o Dunăre întunecată aducea nori asupra întregii capitale. Conștienți și având clar conștiința centrului, budapestanii își recuperează capitala din punct de vedere urbanistic, pornind de la falezele Dunării, unde cele mai frumoase clădiri își scot pieptul înainte deasupra apelor, în lumina reflectoarelor care le profileaza pe cer. Fluviul este ca un general mereu victorios, care trece în pas de defilare prin mijlocul unui oraș căruia îi conferă zilnic o stare de sărbătoare. Am văzut oameni citind pe treptele falezei sau pe băncile din părculețe cochete, întoarse ca niște cochilii de melc la picioarele podurilor. Am văzut oameni alergând de-a lungul apei sau pedalând pe biciclete și mă uimea micimea mașinilor care se vedeau pe partea cealaltă. Tramvaiul galben, trecând ca un câine care se gudură pe lângă picioarele stăpânului. În astfel de orașe, apele sunt stăpânul. Lărgimea lor a împrimat orașelor, odată ce acestea au ieșit din claustrarea defensivă a burgurilor inițiale, o anumită relaxare. O respirație calmă, adâncă, oarecum meditativă. În schimb, Bucureștiul respiră repede, sacadat, arderile lui țin de un metabolism dereglat, ușor debil, ca al unui câine lățos lovit de soare. Revenind la comparații anterioare, dacă Bucureștiul este un pumn strâns, Budapesta, Varșovia, Praga și toate celelalte, sunt mâini deschise, cu degetele rășchirate. Printre ele poți vedea cerul. Am avut de fiecare dată sentimentul că acolo înălțimea clădirilor răspunde nevoii de verticalitate, care vine ca răspuns la certitudinea orizontală a apelor. Văzuți de pe celălalt mal, zgârie norii Varșoviei sau ai Frankfurtului nu mai sunt doar expresii de fudulie financiară, ci capătă un sens estetic, chiar ontologic. De asemenea, bulevardele orașelor au o deschidere amplă, urmând infidel, dar respectos, modelul lichid, curgător, al apelor. În astfel de orașe, străduțele mai vechi, mici, înguste și întortocheate ale centrelor vechi, rămân cumva nealterate, subtil izolate, tocmai pentru că restul orașului e altfel.

Bucureștiului îi lipsesc marile bulevarde. În percepția mea, bulevard mare nu înseamnă doar o șosea lată, eventual cu clădiri înalte, ci o arteră în jurul căreia străzile păstrează o anumită proporționalitate. Ori, Bucureștiul este aritmic. În spatele blocurilor de zece etaje se ascund mici orășele de provincie, dacă nu chiar sate! Străzi care ies în bulevarde considerate a fi importante au, de multe ori, dimensiunea unor alei mai răsărite. Poate că, de fapt, în asta constă personalitatea Bucureștiului. Dâmbovița nu i-a fost model fericit, mamă bună sau zeu păgân. Modestă și sălbatică, până ce o sistematizare tardivă a transformat-o într-un fel de jgheab mai mare, Dâmbovița a părut a se afla mereu în conflict cu pretențiile de creștere ale orașului, pentru că nu le putea motiva. Dâmbovița a fost și este apa unui târg, un oraș o copleșește, ea este mama din provincie care se simte întrăinată de fiul școlit prin metropole. Atât cât a putut, a modelat un tip de gândire, unul sinuos, mlăștinos, pitoresc și modest. Bucureștiul este întemeiat pe o apă obscură ca o glumă pe care numai sătenii locului o înțeleg.

Mărturisesc că de fiecare dată când am ajuns pe malurile orașelor menționate mai sus m-a încercat un sentiment paradoxal. Admirația mea față de geometria plină de logică a străzilor și a clădirilor era însoțită constant de un fel de dezorientare sau de gol pe care mi-o producea exact acea geometrie pe care o admiram. Bulevardele drepte mă făceau să mă rătăcesc. Rigoarea stilistică a clădirilor, îmi oboseau privirea care o traducea, falsificând-o, drept monotonie. Lipsa aproape totală a entropiei îmi inducea o angoasă care se traducea prin dor, la numai câteva zile de la plecare. Unde era haosul, neliniștea, abuzul, căderea, rânjetul îndărătnic pe care numai Bucureștiul îl poate avea sub loviturile care i se administrează zilnic? Nu mă puteam împăca definitiv cu fiii unor mame atât de autoritare și pline de responsabilitate, cât timp iubeam până la absurd caracterul de orfan al Bucureștiului. Limpezimea aerului din orașele civilizate îmi era cumva fatală. Îmi lipsea praful Bucureștiului, colbul ăsta săltat din tot felul de prefaceri, cele mai multe aflate dincolo de limitele logicii și ale legalității. Chestia asta m-a speriat puțin. Și m-a făcut să concluzionez, pe deplin afectiv și fără argument, că dacă toate orașele acelea ridicate pe malul apelor majestoase nu vor pleca vreodată de bună voie, tocmai pentru că au unde să rămână, și pentru că nu are sens să nu rămână, în schimb, Bucureștiul poate pleca oricând în altă parte, părăsindu-și matca precum un erou anonim dintr-o legenda greacă. Are acea libertate pe care ți-o dă întotdeauna posibilitatea de a abandona. În felul acesta, am ajuns să cred că Bucureștiul rămâne el însuși, tocmai pentru că alege să nu fie altceva.

Și tocmai alegerea asta ilogică și fără de temei face ca el să-și fie sieși apă curgătoare.

Anunțuri
One Comment
  1. Andreea permalink

    Dupa o saptamana de dolce far niente sub tei si meri, sa recitesc in raspar, a fost singura cale sa ma reintorc in colbul bucurestiului!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: