Skip to content

Polaroid

Aprilie 5, 2012

Ne-am plimbat prin Roma ca printr-o vedere de duzină, cumpărată de pe un raft rotativ, dintr-un aeroport de curse interne. Roma a fost mereu un fel de vis, să recunoaștem, ea nici nu există în realitate, ah, desigur, are ceva care se cheamă Coloseum, dar tu știi că nu e Coloseumul adevărat, are ceva care se cheamă Corso, dar tu știi că nu este Corso cel adevărat, are ceva care se cheamă Tibru, dar tu știi că nu este Tibrul cel adevărat, are ceva care se cheamă spaghetti sau pizza, dar tu știi că nu sunt adevărate. Nimic nu este adevărat la Roma, nici oamenii de acolo nu sunt adevărați, cu toții sunt doar locuitori de o zi, de o saptamână, de o lună, și noi printre ei, poate de aceea nici nu mai au memorie, uite, de-aia nici nu mai știu să facă mâncare, noi miroseam uluiți porțiile acelea bizare, cu paste pline de cocoloașe, la zece euro, și cartofii prăjiți puși pe pizze închipuite, și pe fundal erau statui, biserici și palate din carton, căci toți maeștrii muriseră de mult. Roma adevărată este o peliculă de film, realitatea ei s-a oprit în anii șaizeci.

Mai puțin femeia de la restaurantul acela mic, de  pe o stradă înclinată și umbroasă, nu știu spre ce anume se înclina strada, poate spre soarele din capăt, dar noi eram obosiți și ne-am așezat. Eram numai noi doi la mesele de afară, femeia aceea la vreo patruzeci de ani a ieșit și ne-a întrebat dacă mâncăm sau doar bem, noi am cerut meniurile și ei i-a plăcut răspunsul, probabil, căci ni le-a adus și, aaaah, mai ții minte? exclama Hoplaaaa! după fiecare gest pe care-l făcea! Punea fața de masă, Hoplaaa!, ne punea meniurile în față, Hoplaaa!, punea tacâmurile, Hoplaaaa!, punea șervețelele și oliviera, Hoplaaaa! și iar Hoplaaaa! și noi ne priveam peste mâinile ei și chicoteam înfundat, și când am ciocnit paharele am zis și noi Hoplaaaa!, imitând-o, și am râs tare, ca de o glumă bună, și nu știu dacă ai observat, dar râsul tău s-a rostogolit pe strada aia aplecată, pustie, și s-a spart în soarele din capătul pe care tu nu-l vedeai, căci era în spatele tău. Mi-a plăcut, dar mi-a părut și rău, pentru că râsul acela era al tău și a fost doar atunci, irepetabil și de nerecuperat, s-a dat cu totul clipei și soarelui și a rămas în urma noastră. Probabil că din asta este construită Roma, din râsetele celor care nu o locuiesc, ci doar o petrec, din râsetele sparte de pietre tocite de tălpi și de soare de noiembrie. Iar când se sparg se aude, Hoplaaaaa!

Camera noastră era destul de mică, nu avea metri pătrați, cât tăceri care se auzeu chiar și în cuvinte, precum aroma unui vin consumat peste măsură, iar noi ne amăgeam că nu e chiar așa, ne ziceam că mâinile ni se ating, totuși, în jurul cercului negru al cafelelor de dimineață,  după dejunul cu bulgărași de mozzarella, ulei de măsline, busuioc și roșii cherry, când priveam San Pietro prin frunzișul verde al lămâilor de pe terasa hotelului și ne planificam ziua, noi înșine învârtindu-ne în interiorul cercului de piatră al zidurilor cetății, dincolo de care parcul cât o pădure ne spunea că eternitatea nu este a Romei și că, atunci, de ce ar fi a noastră sau a oricui altcuiva? Adevărul e că eternitatea se oprea sub arcada gangului de la intrarea într-o nu știu care instituție diplomatică, în care ne-am adăpostit de ploaia rece, de seară, așteptând autobuzul cu care circulai doar cu bilete care te mințeau că sunt valabile o zi întreagă. Biletele acelea erau pline de adevăr, mă gândesc, îți promiteau ziua toată, dar îți aminteau că ziua nu are niciodată 24 de ore, că ea se măsoară în numărul de gesturi și de vorbe rostite și că, uneori, o zi înseamnă autobuzul gol care se retrage înainte de termenul promis pe bilet. E drept, uneori mai vezi câte un călător adormit mergând în cercuri luminate de neoanele autobuzului.

Eternitatea se oprea și în Piazza della Repubblica, acolo unde în fiecare după masă ne beam cafeaua de un euro, rupți de oboseală, chiar lângă terasa elegantă la care o cafea era zece ori mai scumpă. Noi râdeam și ne închipuiam că suntem acolo, câțiva metri mai la stânga, în fond era fix aceeași perspectivă, vedeam aceeași Fântână a Naiadelor, și ne ziceam că alături de noi nu se afla românul acela sărăcăcios, prieten cu vânzătorul de fast food, care-i aducea pahare goale de Cola, pentru a răzui scrisul de pe codurile cu premii. Profilul lui era concentrat, îndeletnicirea aceea mizeră și plină de speranțe mărunte, având ca fundal măreția cumva moartă, decorativă, a bisericii Santa Maria degli Angeli e dei Martiri. Templu creștin înființat într-o fostă baie păgână, având pe podea cicatricea de bronz în marmură, lungă de 45 de metri, a liniei meridianului. Timpul astronomic, timpul creștin, timpul păgân, timpul unei pauze la o cafea, lângă un om care căuta coduri cu premii…. Poate că Roma nu este eternă, dar cu certitudine are o infinitate de timpuri.

Blocurile din marginea Romei sunt singurele lucruri adevărate, mai știi? Prin ferestrele lor identice cu cele ale Dristorului, ieșea miros adevărat de spaghetti, pizza, porchetta, rigatoni, pajata, toate adevărate, și miros de mâncăruri adevărate făcute de emigranți adevărați. Romanii au înconjurat Roma, dar au pierdut-o definitiv.

Vrei să mai stăm două seri în plus? m-ai întrebat. Am mai stat.

Nu ți se pare amuzant că toate zilele noastre au început și au sfârșit pe Via Veneto? Un clișeu desăvârșit. De fapt, era și normal, stăteam chiar după colț,  între noi la acea ultimă cină era un scenariu clasic, chiar mă gândeam să-ți spun Sylvia, dar ai fi râs, sigur ai fi râs și mi-ai fi zis că nu ne poate chema pe amândoi la fel, doar pentru că suntem pe strada aia, că ar fi cam aiurea, dar eu ți-aș fi șoptit cu o voce  patetică și teatrală, dar fără să mint câtuși de puțin, dar și fără să conteze prea mult că nu aș fi mințit: tu sei la prima donna del primo giorno della creazione, sei la madre, la sorella, l’amica, l’angelo, il diavolo, la terra, la casa… Si, la casa! Ai fi ridicat din sprâncene, amuzată și neîncrezătoare, dar alintată și măgulită, în ochelari mi s-ar fi reflectat firma luminoasă, neschimbată, inconfundabilă, a brandului Martini, cocoțată pe clădirea din spatele tău. Peste umărul meu ar fi fost Porta Pinciana, sub care cei de acum câteva secole credeau că încă-l mai văd, cerșind, pe generalul care a disputat Roma în fața ostrogoților. Nu râde, eu cred că este adevărată legenda! Belisarius, ultimul dintre romani, cerșetorul! Belisarius, răzuind pahare de Cola, căutând codurile cu premii. Belisarius servind la mesele restaurantelor de lângă Coloseum, pizza congelată, luată din supermarchet. Era și în seara aceea, mai știi? Ultima noastră seară în Roma. Ne plimbam pe Via Veneto, trecusem pe partea cealaltă a bulevardului, în zece zile nu merseserăm deloc pe partea aia, ne întrebam de ce, terasele erau pustii, era târziu și răcoare, ospătarul ne-a invitat cu un gest larg, noi am zis că mai căutăm, dar nu am mai găsit nimic, așa că ne-am întors și el ne-a zâmbit cu un aer de genul ”v-am zis eu!”, dar foarte amical. Ne-am așezat, am cerut ceva ușor de mâncare, tu ai vrut și un vin alb, dulce, eu sec, pe masă era floarea pe care abia ți-o cumpărasem, apoi am ciocnit, gest antic, roman, a apărut el. Belisarius! Ospătarul a ieșit să-l gonească, noi am zis, nu, nu, nu ne deranjează, e doar un filipinez care vrea să ne facă o poză cu Polaroidul lui vechi, ospătarul s-a retras. ”De unde sunteți?” ne-a întrebat Belisarius și noi am recunoscut, oarecum temători, că suntem din București, dar el s-a bucurat cu toată fața și ne-a spus că a stat în București, chiar la Piața Unirii! Flash! Fulger. Singura noastră poză din Roma, căci, mai știi, nu am vrut să ne luăm aparatul cu noi, eu nu am vrut, așa că singura noastră poză la Roma a ieșit ca o limbă umedă, Belisarius, filipinezul din Piața Unirii, ultimul roman, a început să ne povestească despre București, în timp ce freca de pieptul lui murdar poza care se năștea, de parcă noi nu ar fi urmat să revedem Piața Unirii chiar în noaptea aceea.  L-am plătit și apoi am privit fotografia cu noi doi în Roma. Chipurile noastre râdeau luminos pe un fundal cu desăvârșire negru: Roma!

Am decolat de pe Ciampino, cum altfel, ți-am zis că Roma cea adevărată s-a oprit în anii șaizeci, e doar un clișeu promovat în vederi de pe suporturi rotative, noi alergam nebunește, stewardezele ne zoreau, eram ultimii, era vina noastră, de fapt, era doar vina ta, am intrat în avionul ticsit cu români și filmul s-a terminat altfel decât știam.

Sub noi, doar felinarele Romei și umbra Apeninilor.

Sub noi, în aeroport, pe gresia rece, abandonată în iureșul grabei, mi-a rămas eșarfa subțire, bleomarin, pe care mi-o adusese fratele meu din Spania.

Sub noi erau mii de metri și de istorii, dar capul tău se aplecase deja pe umărul meu și asta făcea cât eternitatea a o mie de ani!

Anunțuri
2 comentarii
  1. Andreea permalink

    Azi mi-a zis sa te mai rasfoiesc nitel, si fugind printre randuri dupa Marcello Mastroianni, il mio attore preferito, m-am decis sa iti cer sa ma pui in capul listei de asteptare pt cartea ta (chiar nu ma intereseaza cate sute de doritori mai sunt in fata mea) si nu stiu ce planuri ai, dar candva o sa ma lasi sa iti fac si o coperta.

  2. coperta ai zis? hm, cine stie, poate ca daca as avea o coperta as avea si ideea aceea finala, determinanta, coplesitoare, pt a termina o carte! :)) ufff

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: