Skip to content

Poveste din Tel Aviv

Martie 21, 2012

Am ieșit din club având creierii plini de muzică și de râsete, mirosul mării ne-a izbit din plin, se auzeau valurile călărind vântul de februarie. Am inspirat adânc aerul sărat și am dat lumii, la schimb, un abur de tărie. Nu am stat foarte mult, dar cred că ne-a plăcut. Tu nu ai stat doar cu noi la masă, ai stat și câteva trepte mai sus de separeul acela unde ne era masa, și unde fumam pe ascuns spre necăjirea politicoasă și masivă a bodyguarzilor care apăreau mereu și ne rugau să le stingem, noi ne amuzam să vedem în jur licărul vinovat al țigărilor, care se lăsau mereu trădate de fum și de miros, așa, ca niște copii ascunși într-un dulap pe care îi găsești după chicotele lor înfundate. Da, stăteai câteva trepte mai sus, lângă tine a venit bărbatul acela tânăr, frumos, care îți tot spunea ceva la ureche, nu m-am băgat, tu râdeai pe bune și el era frumos pe bune, sau așa îl vedeam eu, căci era băutură la masă, iar noi îi dădeam mereu câte un shot ospătăriței care nu ne refuza niciodată. Priveam ospătărița și mă întrebam cât o să reziste. Mă întrebam și îi dădeam să bea. A rezistat. Unul dintre noi mi-a făcut semn spre scena care avea loc cu câteva trepte mai sus, am zâmbit, am replicat ceva care nu s-a auzit oricum, eram foarte relaxat sau poate doar amețit de lume, bași, whiskey, picioarele fetelor și de privirile lor la fel de lungi, cred că atunci când vrea, o femeie te privește cu tot trupul ei, clipește la tine din coapse, dar afară era marea, de acolo din interior nu se auzea, e drept, dar eu știam că e acolo, așa că atunci când am ieșit și m-am apropiat de balustradă, vântul mi-a cârpit o palmă, fix ca unei curve care o arde prin oraș în timp ce el o așteaptă, mă așteaptă, acolo, se izbește de pereți și urlă pe la uși. M-am șters pe față și am dat un chiot în sinea mea.

Ne-am dus de acolo, strigând tare în liniștea de afară, păstrând încă vuietul nocturn al clubului, vântul ne împrăștia părul pe față, dar nu era frig, aveam haine de primăvară, am ajuns gălăgioși în parcare, cu gândul la patul în care ne vom prăbuși în curând, ca într-o spumă, dar nu te-am întrebat nimic despre episodul de pe trepte, l-am lăsat acolo, pe masa plină de pahare și de sticle goale, și de pete. Mașina era un fel de dubiță, avea opt locuri plus unu, și ”unu” era șoferul. Lângă el a intrat unul dintre noi, cel cu mușchi de atlet și cu dinți de reclamă, noi doi în spatele lui și al șoferului, ceilalți doi, el și ea, colegi, dar fără să fie un cuplu, în spatele nostru. Mașina dădea cu spatele, în parcare, printre mașini, uite, apar fetele acelea, le mai știi? Vai, ce bine arătau! Dantura impecabilă de pe scaunul din fața noastră a strălucit deodată în întuneric, brațul puternic de pe scaunul din fața noastră a poposit pe geamul lăsat al portierei, iar fetele au venit repede, repede, țopăiau cu fustițele lor scurte, cu tocurile înalte și cu părul lăsat, nu vroiau nimic, dar pur și simplu nu puteau scăpa din magnetismul inocent al zâmbetului ăla pervers. Au spus ceva, sunetul aspru ca hârâitul de dinaintea unui scuipat plin de năduf al acelei limbi, contrastul dintre sunetele dure și chipurile atât de fine ale fetelor, dantura miraculoasă a răspuns în engleză, ele au avut moment de cumpănă, apoi au schimbat și ele pe engleză și au întrebat dacă le putem lua cu noi, că merg în aceeași direcție. Nu a fost un răspuns clar, ceva elaborat, nici nu a avut cine și când să îl dea, căci ușa era deja deschisă și ele au țopăit, cea blondă lângă mine, cea brunetă în spate.

Blonda era destul de amețită, era frumoasă și băută, dar extrem de amuzantă. Mi-a zis că e musai să-mi pun centura, dar musai, pentru că e polițistul mai încolo, l-a văzut ea, și pentru că amenda e mare, mi-a spus cifra cu o seriozitate tulbure, cu un botic grav, și am râs. I-am am zis că nu mă vede nimeni, doar eram între ea și tine, dar ea a dat din cap ca o fetiță care își mustră păpușa, a luat inițiativa, s-a aplecat peste mine, căutând centura, dar era prea amețită, așa că aproape imi cade în poale, trupul ei era subțire și ușor, privirea ta a avut o lucire rapidă, verzuie, ca de tăiș în desișul junglei, scurt, dar plină de tragedia viitoare a victimei, o ajut, ea se ridică, avea umerii reci și părul blond, lung, mirosea frumos, și se uita pe geam. Trecem pe lângă polițistul de care ar fi trebuit să ne temem și ea îi arată degetul, chiuind! Râdea nebunește. Bruneta din spate, avea un aer îngăduitor, erau ca Yin și Yang, rece și cald, dulce și amărui, înger și demon, doar că demonul era blond. Poate că așa sunt demonii în țara aceea. Demonul venise la mama sa pentru Sabat, apoi se întorcea la Eilat, căci duminică e prima zi de muncă, și ea era în armată. Priveam contrariat la picioarele acelea lungi, genunchiul ei stâng lipit de genunchiul meu drept, eu îmi imaginam că stă cu arma la picior, eram un automat cu gloanțe pe țeavă. Ea se lamenta, spunea că armata e un căcat și că dacă dă vreodată peste un arab în luptă, îi va da arma și îi va spune ”Please, don’t shoot me!” Prietenul nostru israelian a mârâit nervos, căci el apărase deșertul din țara aia, luptase pentru fiecare bolovan, călărind cu săptămânile pe dromaderi înceți și băloși, cum de vine acum minijupa asta să vorbească cu atâta nesimțire? În cele din urmă ele coboară, lăsând în urmă multă veselie, enervare, cuvinte porcoase și miros de parfum. Chiar la ieșire, demonul blond ne explică faptul că, hahahaha, hohotea ea, că în limba evreiască, sau poate în slang, nu mai știu, în fine, în limba ei, ”here” se pronunță foarte asemănător cu ”pussy” hahaha, râdea ea în hohote, ieșise afară din mașină, picioarele ei lungi și subțiri, zâmbetul timid al brunetei, iar ea spunea cuvântul ăla aspru, apoi ”pussy” și apoi ”here”, cu picioarele ușor depărtate, cocoțată pe tocuri și indicând cu degetul arătător spre zona abdomenului. Și noi toți râdeam, dar mi se parea că ăla e un cuvânt plin de sens și că o să-l rețin, dar l-am uitat. Le-am lăsat în drumul lor și noi am rămas în mașină cu vocea blondă. Dantura perfectă de pe scaunul din fața noastră era supărat că tocmai lângă el nu a stat nimeni!

În hotel nu mai vorbeam, eram deja un fel de zâmbet întors spre amintirea serii, dar – totuși – nu m-am putut abține, era poate liniștea, convenția unui pat ca o spumă, nu am putut să nu să te întreb despre tipul acela frumos, cum de a plecat așa deodată, aveam un ton relaxat, iar tu ai resimțit întrebarea mea ca pe un fel de compliment implicit, ai zâmbit ușor, ai făcut pe indiferenta și ai răspuns că te-a pierdut din clipa în care ți-a spus, atât de patetic, că i-ai frânt inima. Înțeleg. Un motiv bun.

Am fumat ultima țigară, dar ferestrele noastre nu dădeau spre nimic, doar spre noapte și spre alte ferestre, numai că eu știam că marea este acolo, călărită de vîntul care mă strigă pe la geam. Și am simțit că nu mă interesează, mi-am luat deja plata, înainte, ca o curvă.

Anunțuri
3 comentarii
  1. Nu glumeam cu îndrăgostitul de felul în care scrii. Ai un soi de atmosferă în oricare dintre poveştile acestea – de mă trezesc emoţionată, parcă din clipă în clipă o să se petreacă ceva revelator, ceva care ar putea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.
    Seamănă cu misterul.

  2. Mulțumesc mult, Deea! Nici nu știu cum să răspund la o apreciere așa de, cum să-i zic… rotundă! 🙂

  3. Cu o nouă poveste să răspunzi. Cu încă un fraged mister:)
    Îţi sunt recunoscătoare mereu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: