Skip to content

Faith club

Martie 20, 2012

Când merg cu trenul îmi place să stau pe culoar. Dacă e vară, deschid geamul şi las toată călătoria să-mi intre în ochi, gură şi păr, adusă de curent. Chestie infantilă. Călătoria miroase a praf şi a pale de vânt, rămâne între dinţi şi pe palmele transpirate. După o călătorie cu CFR, mâinile îmi miros întotdeauna a praf, a cauciuc şi a vinilin vechi! Îmi aminteşte de sesiunile de vară, când o tăiam acasă, la mare, să uit de mine. Sau să mă regăsesc. În metrou nu poţi face treaba asta. Este doar deplasare între două puncte determinate. E întunericul dintre două spaţii luminate. Un spaţiu ermetic. O astfel de deplasare are ceva introvertit. Dar am şi în metrou locurile mele favorite. Primul este scaunul, al doilea este acel colţ de lângă burduful care îmbină vagoanele. Uneori îmi place mai mult chiar decât scaunul, pentru că risc mai puţin să stau înghesuit. Mă vâr acolo şi, cu spatele acoperit, mă lipesc de peretele lucios şi alunecos, simţind fiecare zdruncinătură sau icnire a garniturii ca şi cum ar fi a mea.

În urmă cu câteva zile. Mă bag la colţul cu pricina, scot cărţulia, „atenţie se închid uşile, urmează staţia următoare”, totul e bine. Perfect, chiar. I’m cat again. Eek, the Cat! Torc. Intru în genul acela de moţăială, în care ochii stau închişi, dar urechile sunt vii, alerte, urmărind sursa zgomotelor din jur, analizându-le tipul, intensitatea, mesajul. Aud. Undeva, în stânga mea, mai în spate, chiar pe platforma mobilă dintre vagoane, e vocea fetei. O discuţie la telefon. Neinteresant. Plus că e indiscret să ascult. Nu mă întorc, las fata aşa, fără chip, şi dau volumul tot mai încet. Vocea ei e tot mai departe, se pierde între scrâşnetele roţilor pe şine, şirul cuvintelor din carte capătă iarăşi sens. Nu pentru mult timp, căci apare el. Trecea pe culoar şi s-a oprit brusc. Nu l-aş fi remarcat, dacă nu se răstea, aşa deodată, neaşteptat. Dar se răsteşte! La ea, la fata fără chip, care, abia atunci am observat, nu mai vorbea la telefon. „Auzi, nu ştii cât e ceasul?” o ceartă el, de parcă ea ar fi avut obligaţia să ştie ora cu precizie şi să-l ţină la curent cu treaba asta. Urechile mi s-au încordat, acul a scârţâit pe disc, rupere de ritm, cartea începe să se bâlbâie. WTF? Arunc o privire cu coada ochiului. Haine de Dorobanţi. Picioare priponite în podea, înfruntând mişcările trenului. E la un metru de mine, aşa că faţa e scanată extrem de fugar şi de imprecis. Reţin că e tânăr şi are păr scurt, cam gelat. Blonduţ. Tăcerea fetei nevăzute indică o oarecare surprindere. Vocea ei răspunde cumva umilită de tonul lui. Aud şi eu cât e ora, dar cum nu mă interesa precizia, am reţinut că e trecut de şase seara. „Pff, băga-mi-aş, – se agită el – ce de căcat se mişcă metroul ăsta!” Ea tace, încurcată. E vinovată şi de chestia asta, fără îndoială, dar nu ştie cum a ajuns aşa. Tăcerea ei începe să aducă a perplexitate şi a panică. Mă întreb ce-o fi cu tipul. E un ghem de stres şi de surescitare ursuză. Şi asta fără nici o introducere. Pare să explodeze în curând. Îmi închipui că o să ne umple cu maţe, salivă, sânge şi fecale. „Pleosc!” o să facă el. Ca o pungă cu apă căzută de la etajul nouă. De ce nouă şi nu opt sau zece? Habar n-am! Contează? Shit, cartea! O să-mi murdărească paginile! Şi mai sunt şi pereţii ăia albi. Maţele individului pe reclamele optimiste de deasupra capetelor noastre. Chipuri apatice, călătorind mai departe, indiferente la sângele călduţ, uşor sărat. Uite, femeia aia are pe nas o bucată de plămân. Nu e chiar rozaliu, plămânul. Mă prefac că citesc. El îşi bagă mâinile în buzunare, pare că vrea să plece, dar se priponeşte mai bine pe picioare. Latră la ea: „Tu nu vrei să pleci din ţara asta împuţită?” A pus întrebarea ca şi cum ea ar trebui să strige, eliberată „Ba daaaa! Vreeaaau!” El nu aşteaptă răspunsul, continuă agresiv. „De ce stai aici?” Aici, unde? Fata aia trebuie să se simtă ca un copil găsit în dormitorul părinţilor. „Îmi place!” răspunde gâtuit vocea ei, şi în aer pluteşte un fel de demnitate ruşinată. Wrong answer! Vorbele lui cad ca nişte palme: „Ete na! De ce îţi place? Îţi place să câştigi trei sute de euro pe lună? Băi, eu câştig şaişase de mii de dolari pe an şi asta fără pile sau nepotisme, ca aici, în ţara asta jegoasă. Nu se compară mizeria asta cu America!” Aşa e, nu se compară. Ea se ascunde în sine. Probabil că se uită după un sprijin. Sunt tensionat în mod inexplicabil. Faza e prea aproape de mine şi are ceva ameninţător. Dacă îi dă un răspuns aiurea şi tipul o pocneşte? Părea în stare. Poate că asta e treaba lui. Merge prin metrouri şi bate lumea pentru că rămâne în ţară. Adică, ce, el a emigrat ca noi să rămânem? Cât de boi putem să fim!? Dar dacă o plezneşte ar trebui să intervin, nu? Asta nu-mi place. Chiar e de rahat! Eu vreau să citesc, nu să intervin. Cine sunt eu aici, să intervin? Am văzut eu la Unirii o uşă pe care scria „Pompierii salvatori”. De parcă sunt şi alt gen! Să vină aia. Şi unde puii mei e gardianul ăla de metrou? Dar, uite, mai sunt oameni, poate se bagă ceilalţi. Se bagă pe dracu’! Nu se bagă nimeni, niciodată. Tot timpul trebuie să te bagi tu. Chestia e că nu te bagi şi apoi te simţi ultimul om. Te minţi neconvingător că nu aveai ce face. Nu merge niciodată pentru că ştii că te minţi. Uite-aşa în seara aia ai să dormi ca dracu. Am început să mă enervez. Din cauza boului ăsta nu o să dorm eu bine la noapte. Dar eu vreau să citesc. Atât! E cam dificil să intervii cât timp citeşti. Esti, cum să zic, pe sleep mode! Un urs în hibernare. Îţi vine să-i zici tipului, în timp ce te scarpini la ceafă: „Bro, nu pot acum, vino şi tu la vară!” Ideea e că nu e chiar de colo să ieşi din „Timpul istoriei” de Georges Duby şi să fii, brusc, Chuck Norris. Numai Chuck Norris poate asta. În schimb, eu am apucat să mă dau intelectual, aşa că intelectual să rămân! Ce, Hulk cita din Kant? Sau Batman? Ori minte, ori muşchi, să fie clar! Eh, uite că nu e clar. Dacă ăla şi-o ia în cap şi o plezneşte, voi avea de ales. Să intervin sau să nu intervin. Şi dacă intervin, cum fac? Ce-o să fac? O să-i dau în cap cu Timpul istoriei? OK, sună într-un fel, dar nu funcţionează. Ar fi fain să mă întorc la el şi să-l întreb politicos: „Nu vă supăraţi, aţi citit ultima carte a lui Houllebeque?” „Evident!” o să răspundă tipul, contrariat. Bun, deci egalitate de forţe. Armonie restabilită, sunt pe poziţii, aşa că îi bag una în faţă! Ca de la cititor la cititor. O să scuture din cap năuc, apoi o să se prindă de fază şi o să râdă la mine cu dinţii înroşiţi. O să mă bată măr, dar eu n-o să fug! Nu din curaj, ci pentru că nu am unde. Cum ziceam, am spatele acoperit. O să cad grămadă, acolo, în colţul albastru. Albastru de Metrorex. Generic pe următoarea imagine: eu căzut, numărat de gardian, lume în delir, pariuri, chestii. În alte roluri? Fata!  O să se plimbe în pas de defilare cu o plăcuţă pe care scrie repriza a doua. A doua pe dracul! În aia să vă bateţi voi, eu am încercat deja. Acum vreau doar să citesc. Da? Ba nu! Tipul se apropie de ea, se simţea pregătit, ea era deja defensivă, el scoate ultima carte. Mârâie hotărât: „Cum te cheamă?” Aha, deci asta făcuse, îşi pregătise terenul. Asta credea el! Dar a mutat prost. Poţi să te dai balenă cât vrei, însă atunci când ceri unei fete să-ţi spună numele eşti în ograda ei. Ţi-arăţi jugulara. Garda e prea jos. Ori, în astfel de chestii e nevoie de tehnici speciale. Totuşi abordarea individului a fost inedită, trebuie să-i admit asta. Abia atunci m-am uitat spre ea. O privire scurtă de tot. Cu ocazia asta am realizat că deja ţineam cartea ridicol de aproape de ochelari, mai că intrasem în ea. Îmi corectez poziţia, ruşinat. Mda, fata era frumuşică foc. Încep să-l înţeleg pe tip. Brunetă, înaltă, palton elegant, păr lung. Aşa cum mă aşteptam, pleoapele ei au căzut lent peste întrebarea lui, ca o cortină de final peste ultima replică: „Nu cred că e cazul!” În timp ce dă verdictul, capul i se întoarce a scârbă în altă parte. Defensiva şi stupoarea ei se spulberaseră sub condescendenţa şi maliţia pe care le are o fată atunci când te vede descheiat la testosteron. Linişte. Sufleorul e în criză, nu mai găseşte replicile, ceva e în neregulă cu ciornele alea, cine puii mei a scris porcăria asta, tipul trage aer în piept. „Dude, nu câştigi destui dolari pentru metroul ăsta!” îi zic în sinea mea şi îmi vine să o pup pe tipă pentru că m-a scăpat de bătaie. Tipul dă din mână a indiferenţă, se vrea demn, dar trenul se zdruncină şi el pleacă mergând cu picioarele răşchirate, ca şi cum abia a ieşit de la proctolog.

Dispariţia lui m-a făcut să respir adânc. La naiba, cât loc ocupase slăbănogul ăla gelat!!! Abia atunci am realizat ce tensionat am fost. Am închis cartea din care nu mai citeam oricum, ev mediu, marxism şi alte alea erau simple cuvinte. M-am uitat mai atent, cât să nu fiu observat, la fata care mi-a salvat onoarea mea de intelectual!

Chiar, oare cum o cheamă?

Anunțuri

From → Mind the Gap

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: