Basm fără final

De câte ori merg la serviciu am soarele în spate. Nu folosesc intrarea în staţie care mă aşteapă chiar acolo, la trecerea de pietoni, decât dacă este vreme urâtă. În schimb, prefer să străbat staţia de la Dristor 1 pe deasupra, şi să-mi închipui că merg peste cei de dedesubt ca un călător dintr-un univers paralel. Aşadar ies din bloc, traversez bulevardul, fac stânga şi merg călcând pe propria-mi umbră, care încă mai zace întinsă, dormind în locul meu. Uneori mă joc cu ea, o necăjesc, încerc să o trezesc, o ascund după alte umbre, caut să o micşorez sau să o deformez. De vorbit nu-i vorbesc, că aş părea nebun. Când se bosumflă se bagă în nişte umbre de nori.

Dar azi am ignorat-o pentru că atenţia mi-a fost acaparată de cuplul ciudat din faţa mea. Ea, în stânga, îmbrăcată într-un trening portocaliu, genul de produs chinezesc, făcut din supraelastic, care stătea mulat pe un trup plin de rotunjimi trecute binişor de prima tinereţe. Avea pe cap o basma. Treningul era destul de murdar, având nişte pete. El, în dreapta, îmbrăcat cu un sacou negru şi pantaloni reiaţi, tot negri, părând chiar elegant în contrast cu femeia. Omul negru striga ceva, dar zgomotul bulevardului îi omora cuvintele şi pentru o clipă chiar am crezut că se ceartă. Apoi am văzut-o pe femeia portocalie ridicând braţele şi trăgând un chiot, ca la nuntă. Am zâmbit involuntar. Curios, am grăbit pasul şi m-am apropiat. Din apropiere, eleganţa lui îşi trăda minciuna. Sacoul era tocit, pantalonii murdari, iar ceea ce crezusem eu a fi o frizură căutată era doar un păr năclăit, înţepenit într-o formă surprinzător de modernă. Omul negru cânta. Femeia portocalie râdea de nu mai putea şi îl încuraja. Se opriseră, el într-o poză de scenă, ea ţinându-se de burtă de la atâta râs. Vocea lui era de-a dreptul frumoasă. Puternică, plină de personalitate, uşor nazală, cu modulaţii care se terminau într-o notă răguşită. În soarele ăla strălucitor, părea un fel de muezin cocoţat în minaretul unei credinţe doar a lui. M-am gândit la Zorba şi la Bubulina. Ca să fie clar, Bubulina nu înseamnă aici personajul feminin din carte, cât o vecină pe care am găsit-o pe lume deja bătrână şi care se pricopsise cu porecla asta în cartierul bunică-mii. Stătea în curte cu o familie de ţigani urbanizaţi, din care făceau parte şi două ţigăncuşe frumoase foc. Dar Zorba era Zorba. Cântecul, o melodie de pahar cu versuri improvizate, ieşea din plămânii plini de fum şi se izbeau de blocuri cu o indiferenţă desăvârşită. I-am depăşit pe cei doi şi în treacăt le-am văzut mutrele buhăite şi înroşite de băutură, dar aparent fericite. Genul de fericire pe care numai lipsa de speranţă ţi-o mai poate da. Omul negru ţinea în mână un băţ îndoit, pe care-l folosea pe post de microfon. Difuzoarele îi zăceau în plămâni, oraşul îi era amplificator. „Dealu-i deal şi valea-i valeeeeee…” cânta frumos, Omul negru. „Curva este-o curvă mare!” a propus cam fără talent Femeia portocalie, murind de râs, şi în curând blocurile au preluat ideea, cu vocea lui puternică: „Curva este-o curvă mareeeeee!”  Un câine tolănit la soare îi privea mirat.

M-a pocnit şi pe mine un fel de stare de bine, un fel de chicoteală, ba chiar mă gândeam să inventez şi eu o rimă, dar m-am abţinut, atins de pudoare. Am abandonat repede imaginea cu Zorba şi cu Bubulina şi am preferat formula cu motanul şi vulpoiul din varianta Disney cu Pinocchio, adică Honest John şi Gideon, cele două personaje care-l amăgesc pe copilul din lemn să renunţe la şcoală pentru a se duce în pretinsul oraş al fericirii. Asemenea celor două personaje animate,  Omul negru şi Femeia portocalie cântau în mijlocul drumului, ignorând amăgitor tot ce era în jurul lor: oameni, maşini şi ritmul mecanic al celor respectabili din punct de vedere social, adică cei care au program, obligaţii, sarcini de îndeplinit, responsabilităţi, chirii, întreţineri, rate la bancă şi remunerări mai mari sau mai mici. Cântecul Omului negru avea ceva blasfemiator, tocmai pentru că emana libertate şi, se ştie, atunci când este frustă şi atinsă de ratare, libertatea pare ilicită. Cântecul era şi subversiv pentru că te ispitea. Te făcea fie să grăbeşti pasul, pentru a nu pierde ritmul, pentru a nu ieşi din rândul celor respectabili, fie te făcea să te opreşti, renunţând pentru o zi, pentru o oră, pentru totdeauna, la tine şi la statutul tău pe care l-ai construit cu atâta efort, şi să guşti din fericirea aia plină de tărie ieftină. Umbra trăgea de mine spre staţie, precum un Jiminy Cricket plin de râvnă. Jiminy era un caracter respectabil tocmai pentru că arăta ca atare: un burghez de treabă, cu joben şi cu umbrelă.

Am ales să grăbesc pasul şi acum bocăneam repejor pe asfalt cu picioarele mele din lemn, mă minţeam că sunt în întârziere şi simţeam cum îmi creşte nasul. În umbra de la intrarea în staţia de metrou, l-am pierdut pe Jiminy. Cântecul şi râsetele m-au urmărit cumva batjocoritor, ca o zeflemea amicală, până la barele de intrare în staţie. Am introdus cartela, am trecut de barieră, rumoarea de fiecare zi a alungat ispita, am alergat spre trenul din staţie, m-am aşezat pe un scaun liber, lângă o fată pistruiată care asculta muzică în căşti. S-au închis uşile şi am privit în jur, la toţi cei care asemenea mie, stăteau aliniaţi, călătorind ordonat spre rutină. Nu râdeam nici unul. 

Doar ciuleam unii spre alţii urechile lungi, de măgar.