Skip to content

Pentru o cafea

Martie 17, 2012

Stăteam pe balcon și priveam spre golful larg al insulei. Coasta cobora domol, împădurită, briza era răcoroasă, era dimineața devreme. Din cauza fusului orar eram extrem de matinal. Indiferent la ce oră mă culcam, mă trezeam tot pe la șase dimineața. Îmi plăcea. De la balcon priveam lucrătorii îmbrăcați în alb care curățau aleile șerpuite și care aranjau în ordine șezlongurile, le potriveau saltelele din burete, nivelau nisipul în jurul micilor palmieri ornamentali. Marea era extrem de liniștită, ca un lac de munte, nu avea nici măcar un val mititel, și mă întrebam de ce oare, poate pentru că eram într-un golf, poate pentru că nu era sezonul furtunilor sau poate din cauza coralilor care se vedeau ca niște umbre prin apa verzuie, străvezie, urcând până aproape de suprafață, ținând rechinii la distanță. La ora aia nu dădeam încă drumul la televizor. Nu mă interesa să aud știrile sau să ascult muzică. Doar ieșeam din duș, cu părul șters cu prosopul și în drumul meu zilnic spre balcon culegeam o cutie rece de Cola sau de Ginger, pe care o beam la o țigară. Așteptam să se trezească frate-meu, ceea ce se întâmpla mai întotdeauna înainte să termin țigara. Auzea dușul, mă simțea foindu-mă prin cameră, dar rămânea în pat, moțăind. Când pornea televizorul știam că e timpul să mă ridic. Schimbam câteva cuvinte, puneam pe mine un tricou și plecam să-mi beau cafeaua. Era unul dintre momentele favorite ale zilei. Clădirea era formată din mai multe corpuri, legate între ele prin pasarele în aer liber, care îți permiteau să ai diferite perspective asupra micii peninsule, a golfului și asupra piscinelor cu baruri încă închise la ora aceea. Uneori mă opream să privesc felul în care ceața matinală înghițea coasta. Mă apropiam cu un fel de nerăbdare de piațeta aflată la vreo treizeci de metri de ieșire și ajungeam la același bar, cerând aceeași cafea. Mă serveau mereu aceleași persoane, un bărbat de până în patruzeci de ani și o fată având în jur de douăzeci. Ne salutam jovial, ei știau deja ce vreau, primeam ceașca plină de arome, și mă tolăneam pe terasă, sub soarele încă blând al dimineții, observând cei câțiva turiști la fel de matinali ca și mine. Mai întotdeauna erau americani sau canadieni, dintre cei aduși din cinci în cinci minute pe insulă, de avioanele imense, greoaie. Era momentul în care dimineața îmi aparținea. De cele mai multe ori nu făceam nimic, doar savuram cafeaua, țigara și soarele, alteori citeam ceva sau pălăvrăgeam amical, de pe scaun, cu cei doi de la bar. Erau zâmbitori, prietenoși, dar nu se dedau la familiarisme. Pe de altă parte mă  serveau cu o demnitate anume, simplă, lipsită de vreun servilism deranjant. Episodul acesta ținea cam douăzeci de minute. Uneori jumătate de oră. Când primeam sms-ul care îmi spunea la ce restaurant vom lua micul dejun, dimineața mea se termina și începea dimineața noastră, a celor patru. Începea ziua.

Azi dimineață, pe când făceam duș, mi-au revenit în minte acele momente, fără să știu de ce. Așa că dedic acest text celor doi oameni cu râs alb care îmi aromau diminețile cu licoare neagră. L-aș traduce și l-aș expedia pe adresa barului, pe numele lor.

Pentru încă o cafea.

Anunțuri

From → Lucruri mici

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: