Skip to content

Oare când râdem ne arătăm colţii?

Martie 14, 2012

Cu mulţi ani în urmă am stat în gazdă pentru câteva luni într-o casă din zona Ghencea, casă aparţinând unei distinse doamne, rămasă văduvă, şi care locuia doar cu fiul ei, ceva mai mare decât mine. Casa nu era foarte frumoasă, dar avea etaj, bucătărie mare, curte şi încălzire în parchet. Din acea perioadă am rămas în cap cu două imagini: iubita fiului gazdei, care-mi tulbura pe deplin concentrarea de care aveam nevoie pentru examenele de licenţă, şi râsul carpatin aka lynks lynks, care domina sufrageria, aşa împăiat cum era el. Nu doar că nu se compara cu fazanii sau cu alte zburătoare descoperite prin tot felul de apartamente de bloc, (pline de tablouri în care apusul e mereu portocaliu, iar pereţii arată ca într-o peşteră), dar animalul nostru beneficia şi de un loc privilegiat în spaţiu. Imediat ce deschideai uşa spre livingul aerisit, de vreo treizeci de metri pătraţi, primul lucru pe care îl vedeai era chiar râsul împăiat coborând pe balustrada de lemn a scării care ducea la etaj. Atât ca prezenţă, cât şi ca idee, contrasta pe deplin cu rigoarea acelui interior altfel lispit de excentricităţi inutile. Fiara părea deranjată că îi încalci teritoriul, motiv pentru care îţi arăta colţii ascuţiţi, limba roşie, vopsită, ochii îngustaţi precum două lame şi urechile date pe spate. O labă era încremenită în aer, ca şi cum şovăia între a te ignora sau a sări la tine. În mod cert, taxidermistul care îl împăiase avea talent şi era fan al filmelor de acţiune. Sau de groază. 

Au fost mai multe seri de vară în care, atunci când făceam pauză de la învăţat, eram invitat să joc remi în compania distinsei doamne, a fiului său şi a iubitei acestuia. Eram numai noi patru sau, mai corect, eram doar iubita lui şi cu mine, mama lui, care urmărea cu un aer uşor ironic inocenţa fiului său (dar fără să intervină în vreun fel, chestie care mă mira şi mă incita la culme!) şi fiul care nu se prindea de nimic şi râdea cu toţi dinţii la glume care nu îl vizau. Poate că eram un ticălos, dar eu zic să trecem peste detalii inutile. În plus, se ştie, examenele de licenţă te fac să îţi pierzi minţile. Masa lată ne ţinea la o distanţă nobilă unii de alţii, încăperea era tăcută, lumina cădea discret şi profesionist peste piesele lucioase. Jucam remi şi beam ceai. Peste umărul „rivalului” meu vedeam în semiîntuneric privirea de sticlă şi colţii ucigaşi ai râsului.

Într-o zi a venit în vizită un vechi prieten al gazdei. Omul era însoţit de un doberman mare, frumos, cu o blană neagră, lucioasă. Era destul de prietenos, la modul că nu îl puteai mângâia, dar nici nu te privea prea pofticios. Pur şi simplu tolera prezenţa străinilor. Am aflat că, de fapt, era foarte bine dresat şi că la o adică un singur îndemn al stăpânului l-ar fi transformat instantaneu într-un ucigaş eficient. De asemenea, orice criză de personalitate a animalului s-ar fi rezolvat la fel de uşor tot prin intervenţia atotputernică a stăpânului. Acesta era destul de mândru de disciplina arătată de companionul său canin şi, zic eu, avea şi motive. Era un animal educat. Apoi au intrat în sufragerie!  Nicicând nu mi-a mai fost dat de atunci să văd un doberman lovit de amoc. Reacţia lui a fost instantanee, îngrozindu-ne pe toţi. Primele secunde până să realizăm motivul isteriei sale, nu am făcut decât să asistăm hipnotizaţi şi îngheţaţi, la frumuseţea nemiloasă a furiei bestiale. Colţii albi şi gingiile dobermanului străluceau în balele scuipate din fălcile devenite parcă mai mari, clămpănind ritmic, rapid, ochii ieşiţi din orbite, trupul încordat, ridicat pe labele din spate, şi pieptul lat, oprit din salt doar de lesa care strangula gâtul animalului, făcând ca lătratul puternic să sune cumva agonic, capul lăsat într-o parte, ca pentru o muşcătură la grumazul victimei, toate sunt detalii care mi-au rămas în minte cu acurateţea unui documentar. Dobermanul nu mai vedea nimic altceva în jur. Nu mai auzea nimic. Glasul stăpânului cădea ca o pietricică pe o pernă cu puf, acoperit de urletele furioase ale patrupedului transformat în criminal. Palmele şi pumnii care îi cădeau peste grumaz şi peste cap erau ignorate. Când ne-am prins de simetria dintre caninii câinelui şi cei ai felinei de pe balustradă, am început să ne agităm cu toţii deodată. Cineva a urcat în dormitor, a adus o pătură şi a acoperit râsul. Câinele a tăcut brusc, aiurit, dar circumspect, tremurând de surescitare, adulmecând contrariat spre pătura care a înlocuit fără explicaţie şi fără logică, rânjetul agresiv al sălbăticiunii împăiate. A scâncit de câteva ori cu un aer frustrat apoi a dat semne că-şi recunoaşte stăpânul din nou. M-am cărat la mine în cameră, preventiv.

Spun această poveste deoarece tot aud la radio că Muzeul Grigore Antipa are în plan ca pentru o zi să-şi deschidă porţile nu doar iubitorilor de istorie naturală, ci şi animalelor acestora. Altfel spus, fiecare îşi poate aduce pisica, hamsterul, căţelul, papagalul etc. să-şi descopere rudele, strămoşii şi toate cele. Îmi permit să vă reamintesc că Muzeul Antipa este plin de sălbăticiuni împăiate.

Acum vă las să vă imaginaţi restul!

Anunțuri

From → Mind the Gap

2 comentarii
  1. Iulia Popescu permalink

    (… și eu zic să trecem peste detalii inutile, hahahahahaha!!!!!
    :))))))))))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: