Skip to content

The sky is the limit

Martie 12, 2012

În octombrie 2008, intram pentru prima dată în clădirea Institutului Polonez din București. Un sediu nou, chiar și pentru echipă, căci se mutase nu de mult din apartamentul localizat undeva pe lângă mânăstirea Cașin. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri că aveam părul lung, prins în coadă, niște blugi jerpeliți, multă dorință de a câștiga postul și suficientă încredere cât să cred că o să reușesc. Și acum mă mir de felul în care m-am trezit să mă prezint la interviu. Directorul de atunci, Jarosław Godun, astăzi director al Institutului Polonez din Kiev, m-a primit în camera în care acum se află biblioteca și sala noastră de întâlniri. Nu era încă mobila de astăzi și nici eu nu-mi câștigasem încă dreptul de a-i spune Jarek. Lângă el era Sabra (Daici), actualmente director al ICR din Varșovia. Discuția a decurs relaxat, lipsită cu desăvârșire de scrobeala înghețată, care în alte părți se confundă cu profesionalismul. Subiecte pe temă, despre ce înseamnă instituțiile culturale, despre cum se face un proiect, despre cam cum am făcut eu sau despre cum aș fi făcut  în situația x sau y. La un moment dat, Jarek (acum îi pot spune astfel) m-a întrebat ce părere am despre evenimentele Institutului Polonez din București. I-am răspuns, fără nici o intenție de a jigni că, de fapt, nici nu știam de existența de aproape opt ani a Institutului și că am depus dosarul deoarece îmi vorbise despre această posibilitate o prietenă care, la rândul ei, auzise de la altcineva. A reacționat cu mirare și m-a întrebat de ce am aplicat pentru post în situația dată. Am dat un răspuns cam teribilist, furat de prin filme de seria B: ”Dacă nici eu nu am auzit de Institut, e clar că aveți nevoie de mine!” A râs și mi-a mulțumit pentru discuție. După cum o arată experiența mea din ultimii trei ani și vreo cinci luni, am primit postul. Trebuie să spun că mi s-a dat suficientă libertate cât să mă ”joc”. Nu știu cât de bine am făcut-o, asta o decid alții, eventual voi, dar eu m-am simțit bine și am câștigat o experiență pe care o respect enorm. Cel mai important lucru e că am cunoscut oameni care îmi plac.

Peste mai puțin de zece zile, munca mea la IP va lua sfârșit. E un moment bun, aș zice. Am alte planuri, am nevoie de alte proiecte, iar Institutul merită, cu certitudine, o voce proaspătă. Trebuie să spun că mă încearcă un sentiment de nostalgie și, totodată, de curiozitate. Mă derutează puțin perspectivele. Voi scrie, căci mi-am propus să scriu, și sper ca în anul acesta să pot anunța un volum. Voi face și altele – una, alta, ce mi-o ieși în cale. Sigur e că pe data de 22 martie, în prima mea zi fără IP, voi pleca într-o excursie de câteva zile. O mini săptămână sabatică. Cum mă voi întoarce din ea, rămâne de văzut.

Până atunci, îmi păstrez ”uniforma” și vă invit, din nou, la expoziția noastră Chopin îndrăgostit.

Nimic fără muzică!

Anunțuri

From → Mind the Gap

2 comentarii
  1. cobernic@yahoo.de permalink

    m-ai facut sa-mi reamintesc de ce am ascultat in ultima zi de ICR, de dupa demisie: http://www.youtube.com/watch?v=RBXTNAdvGKI . n-o mai ascultasem de ani de zile, fix atunci mi-am amintit de ea. si ascultam in boxe la birou si era teribil de bine, o liniste suprinsa de sine cumva. de atunci au trecut 2 ani, de cand ai plecat tu de-acolo vreo 3. apropo de sky is the limit. la un tom petty merge si o snowy white 😉 pe curind, dara

  2. noi incepem sa vorbim despre chestii de gen, ca doi batranei leganandu-se in pridvor :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: