Skip to content

Status 5 – Vrăjitoarea

Martie 12, 2012

În soarele de dimineaţă, praful din jurul ei strălucea aproape frumos. Am văzut-o de la vreo douăzeci de metri distanţă şi mă gândeam deja dacă să fac un ocol, pentru a evita norii care dansau în jurul ei. Femeia mătura în parcarea mare cât tot trotuarul, întinsă deasupra staţiei de metrou Dristor 1, adunând jegul lăsat descoperit de zăpada tot mai retrasă. Avea cam cincizeci de ani şi era îmbrăcată în uniforma REBU. Culoare verde, cu dungi galbene, o linie reflectorizantă. În picioare avea nişte ghete scofâlcite, albite de praf. Pe cap avea un batic negru, din bumbac sau acril, cu model floral standard, flori mari, roşii, cu frunze verzi, la fel de mari; genul de batic pe care îl ştiu de mic, purtat de zeci de femei. Tradiţionalismul acestuia contrasta cu linia destul de simplistă, dar cu pretenţii urbane, a uniformei. Femeia curăţa locul folosind mătura din crengi. Nelipsita mătură din crengi. Extrem de eficientă în a agăţa hârtii, pachete goale de ţigări, mucuri, peturi, fecale de câine sau vreun pantof abandonat, dar aproape neputincioasă în faţa prafului, pe care îl adună parţial în grămăjoare dense, alburii, rispind în aer încă şi mai mult decât adună.

Mătura respectivă pare intrată definitiv în patrimoniul gunoierului de la noi. Cândva însoţită de acele pubele imense, pântecoase, cu roţi uriaşe şi cu mânere de împingere, pe care eu le credeam urmaşe ale vechilor care de luptă, mătura pare să fi rămas singura relicvă a unei lumi străvechi, chiar atemporale. Prin simplitatea sa extremă, concretizând rudimentarul, şi prin absenţa oricărei intenţii de tehnologizare sau de design, ea are forţa şi perenitatea pe care o au de regulă lucrurile simple, dar funcţionale. De mic am asociat-o cu femeile care curăţă strada, dar nu şi cu bărbaţii care fac acelaşi lucru, deşi atât ei cât şi ele se folosesc la fel de des de instrumentul în cauză. Mă gândesc că de vină pentru această asociere discriminatorie o fi, poate, mătura vrăjitoarelor care în imaginaţia mea avea fix aceeaşi formă şi aceeaşi simplitate. Ori, se ştie, pe mătură nu se vedeau vrăjitori, ci numai vrăjitoare, la fel cum dacă vrăjitorii pot fi de multe ori buni, vrăjitoarele sunt de regulă rele, în baza clasicei dihotomii de tip Merlin versus Morgana. Şi cum, tot de regulă, mânuitoarele de mături din crengi aparţin unei anumite etnii, musai specializate în datul în cărţi, în cititul în zaţ de cafea, în palmă, în ghioc şi în alte alea, precum şi în furatul de copii, imaginea era gata. Una peste alta, mătura din crengi este cea care îmi ritma copilăria, indicându-mi primăvara sau, dimpotrivă, toamna, atunci când erau adunate frunzele uscate în grămezi, pentru a fi arse. Început de vacanţă sau început de şcoală. Mătură, popor nomad, sezon de trecere şi foc! Dacă nici aici nu este magie, atunci, unde?

Praful are ceva entropic şi paradoxal. Lăsat în pace se aşează tăcut, se lasă adunat în colţuri de vânt şi de curenţi. Odată ce încerci să îl aduni se răzvrăteşte, se împrăştie în miliarde de particule şi pare să fie veşnicul inamic al măturii din crengi. Singurul care îi contestă puterea. Aceasta îl scurmă nervos, ghearele ei zgârie neputincios asfaltul şi urechea. Un foşnet ritmat, de care se agaţă mirosul iute şi înecăcios al prafului. La marginea bordurii, acolo unde acesta e ţinut captiv de umezeală, mătura lasă dâre adânci, ca nişte unghii răzbunătoare în piele şi adună bobiţe de noroi, cu miros de pământ reavăn. Femeia cu batic rural şi cu uniformă urbană, părea să ignore praful animat din jurul ei. Accepta situaţia fără probleme, avea prea mulţi ani de experienţă ca să se aştepte la altceva. Nici nu o deranja să vâre acel instrument arhaic între roţile unor limuzine produse în fabrici ultramoderne, izgonind vreo pisică ascunsă sau, poate, câte un câine adormit. Îmbrăcată în verde şi cu batic înflorat, înfăşurată de rotocoale de praf, scăldate de soare, părea un fel de preoteasă păgână a unei zeităţi telurice, mânuind un sceptru vechi de când lumea. În plus, bolborosea singură! La început nu o auzeam, doar i-am văzut buzele mişcându-se, expresia concentrată a feţei. Din când în când dădea din cap sau gesticula, luând câte o mână de pe coada măturii, dar fără să se oprească din lucru şi din mişcările ample, egale, care mă făceau să mă gândesc la cosit. Chipul ei era aspru, privirea în pământ. N-am putut să nu meditez la singurătatea zilnică a unei astfel de fiinţe. Aflate în mijlocul oraşului, între oameni, blocuri şi maşini, cât se poate de vizibile şi totuşi neobservate în uniforma atât profană pentru nişte preotese, femeile ca ea nu au cu cine vorbi. Sunt doar ele şi măturile lor din crengi, ele şi praful sau duhurile care le înconjoară. Când m-am apropiat, am putut auzi cuvinte, frânturi ale unui dialog fără sens. Părea un fel de lamentare şi, mărturisesc, m-a încercat un sentiment de compasiune dublat de o anumită reticenţă. Singurătate? Nebunie? Farmece?

De aceea, în momentul în care am zărit pe obrazul drept vârful argintiu al căştii de telefon iţindu-se discret de sub baticul tradiţional am avut un fel de şoc. Handsfree! Doar îşi folosea ambele mâini şi, vorba ceea, era în trafic! Toate speculaţiile mele romantice s-au prăbuşit ca un joc de cărţi. Nu magie, cât tehnologie. Incantaţiile nu erau altceva decât o bârfă cotidiană. Poate că femeia vorbea acasă, explicând ceva legat de iconomia domestică, ori poate doar se întreţinea cu o altă femeie mânuitoare de mătură din crengi, la fel de singură şi de înconjurată de praf, dintr-un alt colţ însorit de oraş. Magia lui „azi” se numeşte wireless. Am chicotit în sinea mea, ameţit de soare, praf şi imaginaţie. Contrastul dintre batic şi uniformă şi cel dintre gadget şi mătura din crengi avea ceva aiuritor. Două diagonale care adunau contraste, unind vremuri, lumi, mentalităţi extrem de diferite, daca nu chiar contradictorii. Mica mea dezamăgire a fost repede înlocuită de un fel de dumirire. Mi-am zis că, până la urmă, magia s-a folosit mereu de chestii inventate de om. O baghetă, o mătură, o poţiune… că, de fapt, mătura din crengi este doar un alt fel de gadget, străvechi, unul fără upgrade-uri sau update-uri, dar şi fără nevoia de a beneficia de ele. Că tehnologia nu exclude, ci completează vraja. Şi mi-am zis că dacă ceea ce vedem este mai întotdeauna ceea ce vrem să vedem, atunci nici măcar un dispozitiv contemporan de comunicare nu ar avea de ce să-mi perturbe proiecţia subiectivă asupra femeii, nu ar avea de ce să alunge magia din mişcările ei ample, egale, executate de o persoană la cincizeci de ani, cu sânge de nomad, curăţând oraşul de mizerie. Că Bucureştiul are această forţă uluitoare de a pune uniforme urbane peste poveşti încărcate de magic.

Şi uite aşa, atunci când i-am văzut pe cei patru-cinci câini murdari, tolăniţi indolent sub soarele lui Martie, în jurul chioşcului modern, acoperit de afişe roşii ca focul, prin care o firmă îmi sugera strident să dau un „Like” mare la nu ştiu ce campanie, am zâmbit cu îngăduinţă.

În fond, dacă până şi o femeie care zboară pe mătură, ridicând praful peste oraş, se poate folosi de telefonul mobil, atunci, de ce nu?

Francisco Goya: „Los Caprichos. Linda Maestra!” Imagine preluată de pe Wikipedia 

Anunțuri

From → Mind the Gap

Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: