Skip to content

Status 4 – Mucenici

Martie 9, 2012

Bătrâna care locuieşte în apartamentul de alături este o fiinţă liniştită. Arată cam ca toate bătrânele rămase singure printre zidurile blocurilor. Mică şi rotundă, cu un batic pe cap, cu ciorapi groşi în picioare şi cu un ilic de lână, mereu acelaşi. Zâmbeşte de câte ori ne vedem, nu stă mult la palavre şi, lucru mare, nu încearcă să fim prieteni. Admite cu decenţă faptul că a fi (doar) vecin înseamnă o proximitate discretă şi volatilă. Că un metru jumătate de culoar se măsoară în zeci de ani de necunoaştere personală, în sute de vise şi de planuri extrem de diferite. În ultimii doi ani şi ceva, nu am aflat nimic despre fiice şi fii, nepoţi şi veri sau despre alte rude ale ei. Nu am fost niciodată nevoit să pierd minute în şir în faţa uşii, cu cheile în mână, nerăbdător să intru în casă, doar pentru a zâmbi crispat, prefăcându-mă că m-ar interesa destinul repetitiv, plat, al celor pe care ea îi cunoaşte sau pe care i-a cunoscut vreodată. Bătrâna care locuieşte în apartamentul de alături mă lasă în pace. Pur şi simplu. Şi o respect pentru asta. Şi nici măcar nu-i ştiu numele! De aceea, atunci când, după un calendar al ei şi care mie îmi este destul de străin, îmi bate la uşă pentru a „împărţi” un colac, o lumânare, un măr sau o porţie de colivă, primesc cu drag, dar şi cu o oarecare stânjeneală.  Mi s-a întâmplat să pun pe masă farfuria primită astfel şi să o privesc tăcut, în picioare, apăsat de semnificaţia darului. Mâncare? Nu doar mâncare. Femeia a făcut piaţa. A luat grâul, orezul. A drămuit zahărul. A fiert, copt, prăjit, curăţat, spălat, ales, adăugat. A pierdut ore întregi trebăluind în bucătărie cu gândul la numele din viaţa ei, apoi a mers cu cele gătite la biserică. A pus tot ce a făcut alături de mâncărurile similare, gătite de alte bătrâne ale oraşului. Preoţi în odăjdii aurite au sfinţit munca femeilor, cântând nazal, rutinat, cădelniţa a afumat totul, mâncare, priviri, gânduri, riduri, speranţe, tristeţi, lumânările au stropit cu ceară şi au lăsat găuri ca de deget, în miezul colacilor sau a pâinii, sub ochii mari ai icoanelor. 

Mărturisesc că  de câte ori primesc de pomană, prefer să mănânc mărul. Este singurul pe care nu avea cum să-l facă ea, cu mâinile ei, şi în felul acesta am impresia că deşi cinstesc pomana nu mă angajez, totuşi, într-un fel de contract spiritual. Mă amăgesc, desigur. Pomana se dă pentru suflet. Pentru sufletele celor vii şi pentru sufletele celor morţi. Când ajungi la vârsta bătrânei care locuieşte în apartamentul de alături, numărul morţilor este întotdeauna mai mare decât cel al viilor. Şi sunt, mă gândesc eu, destule. Sufletele acelea înseamnă viaţa ei, ele sunt tot ce a iubit, a urât, tot ce a iertat şi a pedepsit. Sunt mândria şi regretele ei. Sunt cei care au iubit-o şi au urât-o, care au făcut-o fericită sau nefericită, dar care i-au scris definitiv viaţa în cartea celor care au trecut prin lume. Sunt sufletele acelea care îi bântuie insomniile şi care o fac, poate, să vorbească singură sau să plângă din nimic, în singurătatea apartamentului ca dintr-un stup. Ele o aşteaptă şi ea le e tot mai aproape, ele o aşteaptă ca într-o gară spre care ea se deplasează lent, într-un personal vechi, mirosind a praf şi a ceară, aşezată pe culoar, pe o valiză din lemn, privind printr-un geam tot mai înceţoşat spre cei care coboară înaintea ei. Şi care se adaugă sufletelor flămânde, care îi cer colivă, colac, măr şi orez cu lapte, pudrat cu scorţişoară.

Eu ar trebui să mănânc pentru ca ele să se sature! Sunt gura lor, gâtlejul lor, pântecul lor. Sunt un intrument spre alinarea lor acolo, în antecamera iadului, spre confirmarea fericirii lor, acolo, în pragul raiului. Nu e puţin lucru. Chestia asta mă încarcă de-a dreptul. Aproape că îmi produce spaimă. O teamă vinovată care zgârie suprafaţa netedă, ca a unui compact disc, a vieţii mele secularizate. Nu este deloc relaxant să ştii că tu, omul viu, cu pagină de facebook, smartphone, laptop, om cu gândul la concertul de diseară sau la prietenii din club şi la alte dovezi ale trăirii tale în azi, hrăneşti sufletele morţilor cuiva. Ale altcuiva! Că, de fapt, Biserică asta înseamnă. Şi asta! O comuniune care transcede gestul formal, precum salutul, zâmbetul, sunatul la uşă, sms-ul, chatul şi likeul. E greu să admiţi că într-o lume în care eternitatea nu este pusă în vreun fel sub dubiu nu există gesturi mici, ci doar gesturi care reverberează în veşnicie, dincolo de ultima respiraţie a unui om. Şi asta, culmea, chiar dacă nu admiţi ca acea eternitate există! Pentru Biserică, sufletele sunt nume. Numele sunt trupurile sufletelor, ele înlocuiesc până la Judecată trupurile întoarse pământului şi ele se regăsesc adunate, scrise cu litere de mână pe hârtiile pomelnicelor, culese din memoria tot mai introvertită a bătrânelor. Maria, Ion, Vasile, Gheorghe, Radu, Elena, Maria, Ion, Vasile, Gheorghe, Radu, Elena, Maria, Ion, Vasile, Gheorghe… Nume răstignite pe cruci năpădite de buruieni plivite de bătrâne. „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu!” Un fel de antropofagie spirituală. Romanii au văzut în primii creştini un fel de canibali mâncători de copii. Şi tu mănânci, iei o linguriţă de colivă, e dulce, bobul este bine fiert, e şi copilăria ta pe-acolo, în gustul acela, sunt şi proprii tăi morţi, sau ai bătrânelor din familia ta, te simţi mustrat că tu îi ignori, că îi laşi să flămânzească, dar mereu ţi-ai zis că astea sunt poveşti, şi guşti, şi fiecare dumicat, fiecare înghiţitură schimbă ceva în sferele celeste ale unei credinţe pe care nu o cunoşti prea bine, care există ca o realitate paralelă, nu mai puţin adevărată decât a ta. Nu doar mănânci, ci hrăneşti, invoci, revendici, schimbi! „Mort neîmpărtăşit, nespovedit şi fără lumânare!”  Mâncând, corectezi, cumva, treaba asta, căci pomana este şi un tratament tardiv, plin de nădejdea celui care face pomana, la lipsirea de cuminecare a celui decedat. Uite, el nu s-a împărtăşit, dar noi toţi, noi, gustăm din colivă pentru sufletul lui!

Azi dimineaţă am plecat cam târziu şi mintea îmi lucra de zor pentru a afla soluţii prin care să recuperez din timp. Nu era chip să întârzii, chiar nu era. Pe culoar, în faţa liftului dau de bătrâna care locuieşte în apartamentul de alături . Era pe hol, cu o tavă în mână. Pe tavă avea o farfurie plină cu supă de mucenici, un pahar de vin roşu, un colac. Le ţinea cu greu şi mâinile îi tremurau. Gârbovită, plină de riduri, mi-a zâmbit. S-a bucurat să mă vadă, căci nu ştia cum să-şi elibereze o mână pentru a chema liftul. Am apăsat pe buton, salvator. Liftul a venit, i-am deschis uşa, politicos. Am intrat după ea în cabină. Mi-am reţinut cu greu nerăbdarea în timp ce mergeam încet, mult prea încet, în spatele ei, aplecat peste tava preţioasă. „Te-aş ruga să apeşi la opt!” mi-a zis cu blândeţe şi în momentul acela mintea mea a ţipat, s-a alarmat, a început să alerge haotic prin cabina îngustă, mintea mea zburlită, căutând soluţii: „Parterul, apasă la parter, ce, eşti nebun, nu ştii că eşti în întârziere, uite, acum o să urci patru etaje ca să cobori opt,  în total douăsprezece etaje într-un bloc cu doar zece etaje, nu vezi că nu are nici un sens, că e stupid, că e lipsit de logică, de ce, de ce nu ai luat-o pe scări, uite, ai să întârzii, deşi ţi-ai jurat că nu ai s-o faci…” Ochii bătrânei erau aţintiţi spre chipul meu încremenit într-o secundă de şovăială, mi-am muşcat buza, am strâns din dinţi, am apăsat la opt, cu sentimentul că mă lepăd de mine. M-am eliberat brusc. Mintea mi s-a liniştit deodată, oprită din spaimă, şi s-a culcat scâncind ca un câine obraznic, plesnit cu ziarul peste bot, privind vinovat în altă parte. Am urcat cele patru etaje în tăcere, cu ochii la supa aceea dulce în care se bălăceau încolăcite sufletele a patruzeci de martiri de acum aproape două milenii, şi sufletele pentru care se va mânca acea supă şi pentru care se va bea acel vin. Bătrâna şi cu mine, mucenicii şi sufletele morţilor, toţi într-o înălţare făcută împotriva logicii. Împotriva logicii mele. Liftul s-a oprit cu un zvâcnet, supa şi vinul au tremurat riscând să se verse. Femeia a oftat, alarmată, apoi a râs, am râs şi eu. I-am deschis uşile, ne-am dat bineţe, a plecat.

Am apăsat pentru parter şi am simţit că nu mă mai interesează prea tare cât este ceasul. Chiar nu mă mai interesa.

În fond, urcasem până la etajul opt, cu veşnicia!

Anunțuri

From → Mind the Gap

9 comentarii
  1. nea permalink

    frumoase idei.

  2. Cata vreme mai sunt oameni care gandesc astfel, inseamna ca nu suntem pierduti cu totul ,inseamna ca mai exista OMENIE in Romania .

    • Tot timpul a existat si va exista omenie in Romania. Doar ca s-a mutat de la sat la bloc. Cu vesnicie cu tot :)))

  3. Ioana permalink

    Tratament tardiv sau anticipativ… Pomana de viu…

  4. blog pt femei.. de agatat femei.. merge nu ? stiuuu , sunt insetate dupa creier unele 😉

  5. nu stiu ce stii tu, dar blogul asta e ce vreau eu sa scriu pe el si ce vor altii sa inteleaga din el

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: