Skip to content

Status 2 – Metro

Martie 5, 2012

Mi s-a sugerat în câteva rânduri să o las mai moale cu metroul! Mi s-a sugerat că unele chestii povestite de mine sună cam neverosimil. Ei bine, nu pot s-o las mai moale. Nu mă lasă metroul, vehicol suprarealist, care a concretizat extrem de repede imaginaţia unora dintre scriitorii de proză fantastică şi a unora dintre cei mai angajaţi inventatori de la început de secol 19. Şi pentru că l-am băgat în seamă, intestinul acesta din fier, plastic, cabluri, sticlă şi electricitate în care, adunate oră cu oră, îmi petrec cam două săptâmâni şi ceva pe an, mi-a răspuns. Un timp am crezut că vezi „secretele” doar dacă te uiţi cu atenţie. Acum am început să cred că dacă te uiţi cu atenţie pentru un timp, nu mai vezi tu lucrurile, cât încep ele să ţi se arate. Micile coincidenţe, anectodica momentelor şi suprarealismul contextului se depun în tine, încetul cu încetul, construindu-ţi un fel de mică viaţă în viaţă. O existenţă paralelă, subterană, telurică. O aventură dozată parcimonios după criterii care îţi scapă. Am sentimentul că metroul a înmagazinat în fibra sa, în mod ireversibil, toate posibilităţile fantasticului de factură romantică, iar eu îmi cumpăr pe abonament locul meu în ficţiune.

Astăzi citeam „O mie de monede de aur”, scrisă de Ruthanne Lum McCunn, o autoare americană, cu origini chinezeşti şi scoţiene. O persoană născută în cartierul chinezesc din San Francisco, dar care a copilărit şi crescut la Hong Kong, pentru a se reîntoarce la studii în America. Intriga romanului este bazată pe povestea adevărată a unei fete dintr-un sat chinezesc, tânăra Lalu, care în timpul vieţii sale va fi vândută de trei ori şi va trece prin cele mai improbabile experienţe în încercarea ei constantă de a se elibera. Un text de o frumuseţe şi de o oralitate uluitoare. Eu am parte de ediţia de la Editura Univers, via colecţia Cotidianul, în traducerea semnată de Mihaela Andronic. Eram realmente prins, confiscat de text. Personajul era atât de viu încât m-a avut, ca să zic aşa, de la primul hello! Prin urmare, azi nu m-a interesat metroul. Nu-i mai căutam poveştile sale ascunse, pentru că cea pe care o aveam sub ochi era ca un film de cea mai bună factură. Insist: eram sedus de ritm, de cadenţa cuvintelor, de simplitatea cu care detaliile erau prezentate construind până la perfecţiune atmosfera unei lumi atât de îndepărtată mie. Mă simţeam în picioare, nevăzut, ca un călător în timp, în mijlocul încăperii din casa modestă a fermierului. Era noapte, ploua, prin acoperiş picura apa. Abia se întorsese de la câmpul inundat de ploi şi eu îl priveam de aproape şi îndeaproape pe bărbatul cu hainele şiroind de apă, mirosind a noroi ud, cu umerii căzuţi şi cu coada lungă, tradiţională, despletită în dezordinea pe care numai disperarea o poate impune. Pierduse tot. O priveam pe soţia lui care nu a mai zis ca în atâtea dăţi că „o să fie bine” şi care acum, mută, s-a întors pentru a se prosterna în faţa altarului familiei. Lumina slabă a opaiţului şi a candelelor. O priveam pe fata cu picioarele legate, cu lotusul ei de aur, cu tălpile ei de numai şase centimetri. Lalu ştia că tălpile ei vor aduce preţul cu care familia sa îşi va răscumpăra datoriile. Eram aşa de „acolo” încât mă simţeam vinovat că nu fac nimic. Eram ca unul dintre zeii tăcuţi ai mamei îngenuncheate, nevăzut, atotputernic, dar inactiv. Puteam vedea cum mintea fetei, „alerga precum un şobolan încolţit, care încearcă să găsească o cale de evadare”. Dacă genunchii persoanei din faţa mea nu mi-ar fi atins cartea, aş fi rămas în poveste până la capăt de linie. Dar aşa m-am dezmeticit şi m-am reîntors pe scaunul îngust, în tunelul unui „azi” prozaic, rutinat. M-am aşezat pe spate, umerii din stânga şi din dreapta au foşnit, am aruncat o privire în jur. Fata din partea stângă ţinea în mână un caiet mare, cu nişte cursuri, pe care le parcurgea cu atenţie. Am tras cu ochiul şi am crezut că doar mi se pare că văd scrise cu pixul, în linii ample şi imperfecte, semnele familiare, dar de neînţeles ale limbii chineze. O coincidenţă care ar fi putut fi banală numai dacă aş fi vrut să o văd astfel. Pentru mine era ca şi cum povestea se continua în afara ei. Ieşind din carte, abandonând-o pe Lalu, în acea noapte din satul ei pitit în nordul unei Chine din 1863, m-am trezit în subteranul Bucureştiului lui 2012, lângă o fată care descifra limba chineză! Semnele alea misterioase, ca o şoaptă! Legătura necerută, dar atât de evidentă mie, dintre povestea cărţii şi realitatea din metrou mi s-a părut a fi semnul unei complicităţi subtile la care am reacţionat aproape speriat, deşi încântat. Era ca şi cum un zâmbet abstract, discret, îmi era adresat doar mie, plutind deasupra acelei rutine aparent sterile sau, şi mai bine, pornind chiar din ea. 

Şi atunci am înţeles, chiar şi pentru o secundă, că dintr-o poveste bună nu ieşi niciodată pe deplin. Că odată intrat, devii parte din ea şi eşti în mod iremediabil „contaminat”. Că „ieşind” vei purta cu tine fragmente care vor prinde viaţă, discret, dar manifest, în realitatea ta imediată. Că, de fapt, poveştile nici nu se termină. Doar se recompun, se continuă reciproc, într-o imensă, luminoasă şi divină iconomie din care faci parte.  

Metroul pneumatic suspendat experimental, prezentat de Alfred Ely Beach în 1867. Sursa, Wikipedia.

Anunțuri

From → Mind the Gap

3 comentarii
  1. Iulia Popescu permalink

    notele tale sunt prietenoase cu ochiul, cu cititorul, sunt cumva „din familie” cam așa cum e muzica anilor 80 cu copiii ei

  2. Iulia Popescu permalink

    HAHAHAHAAHAAA!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: