Skip to content

Timpul ca madlenă

Februarie 19, 2012

”We’ll always have Paris!” răspundea Bogard privirii nostalgice, plină de așteptare, ridicată de Ingrid Bergman spre chipul iconic al acelui actor considerat de către Institutul American de Film, drept cel mai reprezentativ star masculin din industria care  fabrica vise. Un chip matur, dar care se păstra încă tânăr, peste care trecuseră anii petrecuți pe mare, când fusese înrolat în marina americană, experiența primului război mondial și dependența timpurie de morfină…

Se priveau unul pe celălalt pe sub borul pălăriilor așezate șic, într-o parte, el privit din dreapta, ea din stânga, el, Bogard, nume olandez, ea, Bergman, nume suedez, ei doi și spațiul uriaș de sub borul a două pălării, înclinate ca într-o oglindire, spațiu în care erau închise pentru totdeauna priviri, buze, voci, mișcarea discretă a fețelor. Și acele vorbe rămase în istorie.

”We’ll always have Paris!”… cuvinte în alb  și în negru! O replică, nici măcar cea mai celebră replică din film, dar care a produs multe lacrimi publicului sensibilizat, și a crescut vânzările de pop-corn, bere și coca-cola.

Chestia e că, în timp, replica asta a ajuns să mă enerveze! M-a bântuit invariabil în anumite momente în care vroiam să-ți răspund la toate întrebările pe care mi le-ai pus sau doar m-ai lăsat să le ghicesc, iar astea, după cum știe toată lumea, sunt cele mai grele, pentru că eu le ”aud” în privirile tale și în zâmbetele crispate și în tăceri care foșnesc ca un șmirghel. Dar pur și simplu nu am putut! Nu am putut folosi această replică atât de celebră și atât de la îndemână încât a devenit clișeu, și nici măcar nu e grav că a devenit clișeu, clișeele sunt doar potecile pe care mergem cu ochii închiși, fără să mai vedem ceva în jur, dar și fără să ne mai rătăcim în drumul nostru spre răspunsuri familiare. Și poate de aceea mă enervează, pentru că  mă simt vinovat, foarte vinovat, te rog să mă crezi, aș vrea tare mult să o pot folosi, aș fi vrut și eu să îmi pot apropia chipul meu de chipul tău și să rostesc cuvintele miraculoase… Nu-mi spune că ar fi fost ridicol, nu era musai ca fețele noastre să semene cu cele două chipuri atât de celebre, important era ca replica să sune bine, corect, să umple spațiul dintre privirile noastre, să fie răspunsul perfect care să definească rețeta unui film de succes.

Să sune alb și negru!

Mărturisesc, n-aș putea spune exact care este motivul pentru care nu m-am putut refugia în spatele acestei replici. Vorba ceea, m-aș fi putut preface că este o glumă, că pun pe masă un citat, că fac o metaforă. Iar tu ai fi zâmbit…

Chiar, ai fi zâmbit?

Sincer, încep să cred că dacă Bogard a fost atât de mare, acest lucru nu s-a datorat în primul rând chipului său prelung, parcă dintotdeauna matur, privirii aceleia ușor consumate și mereu nostalgice, nu s-a datorat nici vocii, ori felului său repezit de a vorbi, nici timidității lui structurale, ori felului în care își purta pălăria; s-a datorat mai ales replicilor lui celebre. Am putea zice că nu-i aparțin, că sunt ale scenariștilor, dar nu aș fi atât de sigur.  De exemplu, uite, o altă replică celebră, ba chiar mult mai bine cotată între cele o sută cele mai bune replici de film care s-au rostit vreodată: „the stuff that dreams are made of…” ! Cum naiba să pui replica asta în gura unuia care cunoscuse dependența de morfină și să te aștepți să-i iasă prost? Și cum să-i ceri să spună, doar un an mai târziu, ”We’ll always have Paris!”, omului care chiar cunoscuse Parisul în 1918, pe când avea 18 ani și era soldat în marina americană, oraș despre care va putea spune “At eighteen, war was great stuff. Paris! French girls! Hot damn!”? Cine știe câtor povești de amor împlinit sau închipuit dăduse el, de fapt, replica asta? În numai doi ani, între ”Șoimul maltez” din 1941 și ”Casablanca” din 1942, Bogard a rostit câteva dintre cele mai importante replici din istoria filmului și cele mai importante din viața lui de actor. Poate fi un dar, poate fi un destin sau o simplă coincidență. Dar este aproape imoral ca un singur om, un singur bărbat, să confiște cele mai bune răspunsuri, lăsându-le lumii ca pe un fel de canon de la care nu poți face rabat!

Poate că în spatele oricărei replici de succes se ascunde o poveste care scapă camerelor de filmat.

Ei bine, ăsta o fi motivul pentru nu am putut folosi vreodată replica asta cu tine, care iubești Parisul atât de mult, Parisul acela în care noi am fost înainte de a ajunge, ascultând Aznavour, Adamo, Cristophe și alții ca ei, la acel picup de împrumut, într-o cameră dintr-un bloc aflat la o gură de metrou bucureștean. Parisul, despre care aș spune fără ezitare că este primul oraș în care am fost împreună, deși nu este deloc așa… Eu, însă, nu am nici pălăria lui Bogard, nici replicile lui. Dar, fără să conteze într-un fel anume, sau poate contează, am văzut și eu Parisul întâia oară tot pe la 18 sau 19 ani, nu mai sunt sigur, dar pentru mine orașul a însemnat acel moment extrem de matinal, când era încă întuneric afară, iar eu m-am depărtat de ceilalți, nici măcar nu-i cunoșteam pe ”ceilalți”, eram toți niște străini aflați într-un fel de fugă, și m-am așezat sub picioarele desfăcute ale Eiffel-ului, ca sub o girafă gata să nască, și încercam să mă emoționez. De emoționat nu m-am emoționat prea tare, dar atunci am descoperit vântul de dimineață al metropolei și mirosul Parisului. Genul de miros care îți trezește amintiri nedeslușite. E ca atunci când faci cunoștință cu o persoană și persoana respectivă îți amintește de cineva, dar nu ai putea spune exact cu cine. Dar acea stare există, te apasă, îți interzice entuziasmul unui nou început și insinuează amintirea cuiva improbabil, dar viu, o introduce literalmente între tine și omul sau locul cu care tocmai faci cunoștință, ca pe o țiplă subțire, dar rezistentă, și care va intermedia mereu și necerut acea relație. Tocmai de aceea, între mine și Paris a existat și va exista mereu un fel de fantomă născută din propriul meu subconștient. Mirosul acela, despre care am mai scris cândva, într-un text rătăcit, era pretutindeni. În roțile vechiului metrou parizian, în luciul măsuțelor rotunde ale cafenelelor, în pereții bulevardelor haussmann-iene. Până și în zâmbetul comercial și ușor obraznic al ospătarilor, sau în buza de jos a francezilor, ușor avântată în timpul vorbirii, obicei de care obișnuim să râdem amândoi cu simpatie, ca de o malformație discretă, introdusă de fonetismul unei limbi atât de lascive.

Mă tem că Parisul meu nu se cunoaște cu Parisul tău. De fapt, eu nici nu cunosc Parisul tău, pentru mine el înseamnă melodii pe vinil și scrisori scrise de mână, păstrate într-o cutie de carton.

Și, atunci, mă întreb – și te întreb – există Parisul nostru? Unul sub pălăria căruia să putem rosti o replică în alb și negru și la auzul căreia lumea să fie cuprinsă de un frison de emoție și în jurul nostru să miroasă a floricele prăjite în unt și să se audă pocnetul sec și fâsâit al cutiilor de cola?

Parisul nostru este simplu, înțelegi? Nu are multă pasiune, este logic, rectiliniu, precum viziunea protestantă a acelui arhitect angajat de Napoleon al treilea. Mă simt obligat să te avertizez sau să-ți amintesc, Parisul nostru a fost detestat de Baudelaire… Dar, pe de altă parte, în geometria lui impecabilă a locuit și a scris Proust, ”În căutarea timpului pierdut”…Mai știi, poate că ăsta ar fi răspunsul! Parisul nostru este o madlenă comandată într-o cafenea! Chiar, hai să spunem așa, vrei? Te rog… O madlenă într-o cafenea! Și nu o cafenea anume, ci toate cafenele Parisului, care, adunate la un loc, aș zice că definesc cel mai bine ideea de Cafenea pe tot pământul ăsta! Parisul nostru înseamnă după amiaza aceea în care eram obosiți și supărați pe scaunele atât de scumpe ale unei terase de pe Boulevard des Capucines, la câteva minute de Operă, ne așezaserăm după ore de mers, și era o zi de vară, plină de soare, și a început deodată să plouă, o ploaie sănătoasă, cu picături mari, grase, care pocneau pe asfalt ca floricelele într-o oală încinsă. Un moment numai bun pentru o replică de filme, nu-i așa? Ploua literalmente cu soare, și tu ai râs, împotriva supărării, iar ploaia aceea îmi aducea în nări chintesența mirosului parizian, la fel și lumea care se grăbea amuzată pentru a se adăposti în cafenelele care s-au aglomerat brusc, și eram ca în tabloul acela al lui Monet, care chiar așa se cheamă, Boulevard des Capucines! Iar eu mi-am zis că nu mai contează că tu îți rătăciseși poșeta, deși insistai că îți fusese furată într-un autobuz, și eu mă gândeam că și pașapoartele și biletele de întoarcere pot fi recuperate într-un fel sau altul, atâta timp cardurile erau la mine. Și te-am mângâiat pe chipul tău încremenit și ți-am zis să le ia naiba pe toate, că nu contează, că, până la urmă asta o să fie aventura noastră pariziană. Iar tu te gândeai că nu contează nici pașapoartele, nici biletele de întoarcere, și că toate pot fi recuperate, dar nu și acea sticluță de parfum Chanel pe care o primiseși de la mine, și eu am rămas cu gura căscată și ți-am spus că îți iau alta, și tu ai spus că da, dar nu va fi aceea, ci alta, și că asta înseamnă două lucruri întru totul diferite. Și abia atunci, exact atunci când eu am spus că nu contează, tu ai început să plângi. Parisul ploua și tu plângeai, iar eu începeam să mă simt luat de ape și de privirile contrariate și reprobatoare ale celor din jur.

Parisul nostru ar fi și acea cafenea din acea ultimă dimineață din Cambronne, la intersecția în care semnalizarea de la semafoare se facea cu feux décalés, și în care, aflați în cafeneaua de sub podul din fier peste care trecea metroul vechi, plecat dintr-o stație deschisă la început de secol douăzeci, am comandat Croque Madame, ah, acel sendviș minunat, cu pâine prăjită, șuncă și brânză Gruyère, peste care era un ou ochi. Și asta trebuie să însemne ceva, e musai să însemne ceva, pentru că știi, în forma sa originală, când nu avea ou ochi, când era doar pâine prăjită, cu șuncă și brânză Gruyère și se chema Croque-monseiur, și când metroul din Cambronne avea doar câțiva ani de la deschidere, ei bine, primul scriitor care a menționat acest sendviș a fost chiar Proust!

Așa că te rog să mă ierți. Nu cred că pot. Nu știu dacă voi putea să-ți spun vreodată ”We’ll always have Paris!” Cel puțin, nu în felul acela nemuritor.

Dar între mine și tine a existat și există mirosul Parisului, un miros aromat de madlenă și de sendviș cu pâine prăjită.

Mirosul timpului pierdut?

Un lucru mi-e clar însă. În toate încercările mele de a da un răspuns întrebărilor tale tăcute, în toate plecările, uitările, pierderile mele de sine, în toată strălucirea spumoasă și inconsistentă a carnavalului meu personal, am ținut în sinea mea, dar pentru tine, doar pentru tine, replica perfectă, aia cea mai în alb și în negru, replica pe care aș putea sa ți-o spun trezit fiind și din beția cea mai adâncă, printr-o zgâlțâire violentă de umăr:

Here’s looking at you, kid! Parisul n-are decât să ne plouă!

Claude Monet, Boulevard des Capucines (1873)

Anunțuri
6 comentarii
  1. Mircea permalink

    heeii
    ce faci?
    iar începi cu pasta de dinţi? (care avea nu ştiu ce inscripţie pe ea, pe care tu o relatai dezolat/înfrigurat, de parcă n-ai fi fost tot tu instanţa care povestea, şi n-ai fi avut de ce să fii detaşat de propria-ţi „persona”)
    în textul de mai sus cine eşti tu? ăla care „da” sau ăla care „nu”?
    ăla care „da” este la fel de antipatic ca ăla care „nu” – cum nu poţi să ai tonul ăla de, cum zic nemţii, „jaein”?
    un „jaein” face cât o maşină de spălat (gândurile) la casa omului

    • Mircea, eu nu inteleg o iota din ce spui aici. Pe bune! Oricum, nu literatura e ceea ce postez eu pe blogul asta.

      PS daca vroiai sa spui ca e un text neclar, neasezat, prost etc., sunt de acord. Si nu as schimba nimic la el. Nu inca. Deh, motive personale.

      PPS ca uitasem: este jein – nici ja, nici nein sau si una si alta. Sau, cum am zis in text, si alb si negru.

  2. Sper că tocmai scrii o carte. Deşi nu literatură e ceea ce postezi tu pe blogul ăsta:) Dar e viu şi ajunge la inimă, iar acolo poveştile tale devin ale noastre, dacă nu cumva erau dinainte să te fi citit, dacă nu cumva, aşa unică precum îţi e povestea, ea reflectă şi unicitatea altor poveşti, se întâlneşte cu ele în miezul acela de drum. În răscrucea de miez:)

    Chanel – ştia iubita ce ştia:) Parfumul gestului şi al zilei când i-ai dăruit-o. Şi miracolul tăcut al unei sticluţe purtătoare de prezentul continuu:)

  3. chiar scriu. ba chiar doua! una de proze scurte si una care sper sa fie un roman. 🙂 Blogul e doar un mod de a ma obliga sa scriu cat mai des, sa nu-mi ies din mana (nu intotdeauna am timp sau inspiratie sa scriu la cele doua de mai sus).

    revenind la text si la chanel: femeia este recipientul prin definitie al prezentului continuu! 🙂

  4. Mircea permalink

    Nici eu nu prea mai înţeleg, după două zile, dar totuşi….
    N-am putut nici acum să-ţi citesc tot textul, dn aceleaşi motive.
    Faza cu „pasta de dinţi” era dintr-o poveste mai veche de-a ta, în care descriai spălatul şi, în acelaşi timp, comentai inscripţiile de pe tubul cu pastă. Tehnic, narativ, oricum, chestia asta nu se poate – induce o senzaţie de maximă falsitate („da”-ul şi/sau „nu”-ul). O am şi acum, chiar dacă zici că nu faci literatură, dar literarizezi clar.
    În rest, se poate să ai dreptate – îmi cer scuze pentru tonul uneori agresiv, dar cred că ştii că ăsta, în bunul stil al dialecticii negative, este doar un mod de-a te impulsiona prieteneşte.

    • Hei, nu m-am suparat deloc, ce naiba! Stiu si textul ala. E un fragment dintr-o chestie mult mai mare. Si faza e ca respectivul text era o corcitura intre textul in sine si fişele pt text. Adica nu mai puneam info deoparte, ci le bagam in text, urmand sa le curat cand termin. Ceea ce nu s-a intamplat vreodata. Pe de alta parte, acolo problema de baza era ca povestea era la timpul prezent. Nu e cazul aici, unde e clar un flashback 🙂 Din critica ta de atunci asta mi s-a parut cel mai valabil. ca e cam greu sa iti asum prezentul la nivelul ala. In acelasi timp am o funciara neincredere in anumite canoane de manual, de genul „nu ai voie asta” „nu se poate ailalta” (vb la modul general acum). Sunt destule texte care „pacatuiesc” magistral. Dar tu stii asta f bine. Pe de alta parte, poetule, eu astept proza aia a ta, unde cred ca esti mai bun decat vrei sa admiti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: