Skip to content

Un rămas bun și un bun venit

Deoarece paginile de facebook și două bloguri mi se par destul de greu de gestionat, am decis să am propriul meu domeniu și propriul meu site, silviudancu.ro

Așa că l-am făcut. Îl puteți vedea pe linkul indicat. De acum înainte, acela va fi locul în care îmi voi publica textele. Acest blog, deși nu-l voi închide, din cauza arhivei sale, va rămâne oarecum inactiv.

Nu pot spera decât că materialele publicate acolo nu vor plictisi prea tare și că măcar o parte din cei care au optat să urmărească acest blog, vor găsi aceleași motive de a mă citi și pe site-ul meu personal.

Cu o plecăciune,

Silviu

 

Anarhia

„Ați blocat strada!” îmi zicea cu niște duminici în urmă, jandarmul din VW-ul albastru: ”Uite ați blocat-o! Și dacă trece o ambulanță, ce faceți?” Avea chip congestionat, îmi vorbea între două somații scuipate prin megafonul mașinii. ”Îi facem loc!” i-am zis. ”Ei, îi faceți pe naiba! Poate dumneata, dar restul…”

Aceasta, doamnelor și domnilor, aceasta este ANARHIA! Marea, înfiorătoarea, apocaliptica Anarhie, decretată graseiat de academicianul Theodorescu, cel temător de un nou Codreanu! Anarhia înseamnă îngrijorarea fundamentală a jandarmului că mulțimea catalogată în fel și chip, nu lasă ambulanțele să treacă! Anarhia înseamnă dubiul ăla personal și micul compromis contextual, că ”poate tu o lași, dar ceilalți, nu!”

Duminica trecută am fost la Mangalia, din motive strict personale și din aceleași motive am trecut și pe la Constanța. Și-ntr-un loc și-n celălalt am aflat Anarhia! La Mangalia, pe o străduță cu blocuri de patru etaje, unele confort 2, fără balcoane și cu fațadele scorojite, colorate trist de niște rufe agățate de grătarele de la ferestre, zeci de oameni scandau împotriva gazelor de șist. Erau flancați de polițiști și de jandarmi. Și de câini vagabonzi. La Constanța, pe strada Mircea cel Bătrân, în dreptul complexului din Tomis 2, Anarhia însemna ceva mai mulți oameni, cu steaguri, cu niște convingeri și cu și mai multe uniforme în jur. În ambele orașe, Anarhia m-a luat prin surprindere. La Mangalia m-a surprins în curte, jucându-mă cu un Labrador, la Constanța m-a surprins în mașină, în drum spre o benzinărie.

027

Pe drumul spre București, meditam la cele văzute și priveam spre orizontul plat,  după care soarele apunea zorit, cu un fel de lașitate. Melodii comerciale la radio, câteva vorbe schimbate, câmpie nesfârșită și tăceri. Și în bezna care s-a lăsat cumva instantaneu, neverosimil de devreme, aproape în mijlocul zilei, m-a lovit un fel de dumirire: era acolo! Anarhia era acolo, fix acolo, pe panglica de asfalt a autostrăzii. Anarhia era absența pe kilometri întregi a ”ochilor de pisică”, a reflectorizantelor de pe marginea autostrăzii, care ne făcea să mergem orbește pe o cale fără repere, era în ”plombele” din asfaltul care a costat de trei ori mai mult decât în țările vecine. Anarhia era în strâmbătatea ignorată a barelor de protecție de pe mijlocul autostrăzii, mutilate de accidente întâmplate astă vară (și tot de-atunci uitate), în felinarele stinse pe podurile ruginite, cu vopseaua căzută, ca niște schelete fabuloase, spânzurate peste Dunăre. Anarhia era pitită sub contracte neștiute, prin care noi, cei care ”poate” blocăm  drumul ambulanțelor, plătim scump firme care ar trebui să întrețină autostrada, ca atunci când a fost nouă.

Anarhia e ascunsă în minciuna mieroasă a lui Vâlcov, în rânjetul sfidător al lui Ponta, în lipsa de verticalitate a unui Legislativ castrat. Anarhie înseamnă faptul că un judecător te poate condamna la închisoare și să-ți lipsească avocatul de putere, prin simplul fapt că nici o lege nu-l obligă să-și motiveze hotărârea într-un interval determinat. Așa că poți sta un an în închisoare, fără ca avocatul tău să poată acționa în ajutorul tău, căci nu are motivarea hotărârii! Asta este Anarhia!

Anarhie înseamnă ca un președinte de comisie care are în coada titulaturii ”protecția mediului” să respingă un proiect de lege care să interzică poluarea mediului cu cianură, Anarhie înseamnă ca un ministru al culturii să insiste că distrugerea patrimoniului este un lucru bun. Anarhie poate fi chiar și paradoxul ironic ca un ministru al mediului să se numească Plumb!

Anarhie înseamnă că Adrian Năstase iese din închisoare după câteva luni și că Sorin Ovidiu Vântu iese după un an, dar că un om oarecare execută doi ani pentru că a mutat un țăruș pe ogor! Anarhia este polițistul care vine să te someze să predai explozibilul și cablurile amplasate ilegal pe proprietatea ta de niște firme de explorare, ignorând dreptul tău de proprietar și apărându-l doar pe-al celor care ți-au intrat abuziv pe pământ.

Anarhia este discursul lui Traian Băsescu, președintele țării, care nu șovăie să spună că el știe mai bine conturile lui Roșca Stănescu decât le știe aceste pe ale lui, deși nu mi-e prea clar conform căror legi are el dreptul să aibă acces la conturi private! Anarhia e în faptul că Serviciile Secrete au aflat aceste informații pentru el și pentru războaiele lui personale, și i le-au pus la dispoziție, Anarhia e în faptul că băncile au furnizat informația, Anarhia e în faptul că televiziunile nu au comentat abuzul și în faptul că DNA se face că nimic  s-a întâmplat.

Anarhia…?

Duminică, în Piața Universității, Anarhia a însemnat autorizația dată de Primărie unei grupări de legionari, despre care nimeni nu știe mai nimic, în contextul în care există argumente legale serioase pentru care acea autorizație să fie refuzată.

Duminică am stat și am privit și am ascultat oamenii de pe scenă, mulți dintre ei fiind persoane publice, din lumea radioului, a muzicii sau a literaturii. Am privit și am ascultat oamenii care, ca și mine, priveau și ascultau. Și atunci am înțeles și am simțit mai tare și mai dureros decât am înțeles și am simțit vreodată: adevărații anarhiști sunt cei din case!

Adevărata Anarhie este inerția, acceptarea, nemișcarea, paralizia, frica aia grăbită, ca un apus repezit cu capul în jos spre un orizont tot mai întunecat.

Da, în astfel de situații, Anarhia înseamnă să stai în casă, judecând ca un jandarm care nu te reprezintă!

Și să lași drumurile deschise pentru totdeauna, tuturor ambulanțelor care ne cară și ne vor căra, urlând, pe rând sau pe toți deodată, spre spitale tot mai puține și mai mizere.

Zece săptămâni cât zece ani

Vă mai aduceți aminte? Acum zece săptămâni, oamenii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva unui proiect de lege abuziv, care sfida însăși ideea de lege și de constituționalitate. Un proiect de lege înaintat de către guvernul Ponta către parlament, dar aservit intereselor unei singure companii. Un proiect numit ”proiect de interes național deosebit”! Ce-i drept a fost ”deosebit” pentru că a enervat lumea și a scos oamenii în stradă. În rest nici măcar nu ni s-a demonstrat cu adevărat de către guvernanți că ar fi de interes național și cu atât mai puțin un interes ”deosebit”. Ba dimpotrivă!

În esență, lucrurile sunt extrem de limpezi: cu ani în urmă, un om, Eugen David, a spus clar: ”Refuz să fiu dat afară din casa mea și de pe proprietatea mea, pentru profitul unei companii private!” Motiv pentru care președintele Băsescu l-a făcut (absolut contradictoriu și aiuritor) ”bolșevic”! Bolșevic pentru că spune ”proprietatea mea nu se negociază”!!! Acel om, Eugen David, alături de alții asemenea lui, au luptat vreo paisprezece ani să-și apere casa și un mod de viață. Nu a făcut-o în stradă, nu a făcut-o violent, a făcut-o în justiție, câștigând procese, arătând astfel abuzurile făcute de guverne, miniștri, primari, indicând demolările abuzive, PUZ-urile ilegale și altele asemenea.

Prin urmare, devenit public, proiectul de lege a enervat. Transparența lui aproape înduioșătoare dacă nu ar fi atât de înfricoșătoare, a indicat fie un stres major din partea politicului (care nu mai avea timp să împacheteze seducător un abuz), fie o sfidare (pentru că sugera că guvernanții nici măcar nu se mai ascund atunci când vine vorba să mutileze legea împotriva interesului public sau național). Așa că oamenii au ieșit și au făcut-o pentru că acest fel de a acționa al guvernanților a arătat mai limpede și mai punctual decât în alte dăți la ce nivel de indiferență, ba chiar de dispreț față de populație, lucrează politicienii.

Cum ziceam, lucrurile nu sunt deloc complicate: niște oameni, undeva într-un colț de Apuseni au zis NU abuzului. Că acesta venea din partea unei companii private, din partea guvernanților sau din partea ambelor părți, poziția era aceeași: de REFUZ! Solidaritatea s-a născut în stradă atât în jurul acelor oameni, dar și în jurul unui principiu: Legea nu poate fi folosită discreționar!

Primele două-trei săptămâni au beneficiat de un discurs de o coerență evidentă și asta în contextul în care multitudinea de ideologii din piață ar fi trebuit ca, din punct de vedere teoretic, să saboteze orice fel de coerență. De altfel, alături de ”Salvăm Roșia Montană” s-a ajuns destul de repede să se strige sloganuri care revendicau un Stat de drept funcțional și nu doar butaforic. Dar cea mai mare parte a presei a tratat acele proteste cu o indiferență asumată, asta atunci când nu (dez)informau publicul, vorbind despre ele ca despre o chestie banală, micșorând numărul oamenilor de la ordinul miilor la cel al sutelor.

Au fost săptămânile în care PET-ul a ajuns un simbol, în care demonstranții ieșeau seară de seară, ocupând porțiuni din diferite bulevarde centrale. Se cânta, se scanda, se adunau mucurile de țigară. A fost perioada în care Ponta (căruia nu i se cerea, încă, demisia) intrase într-un fel de vrie spunând ba că proiectul ”nu se mai face”, ba că o să plătim daune de două miliarde, ba că nu e clar dacă trebuie să plătim ceva, ba că el, ca parlamentar, va vota împotriva sieși ca prim-ministru, dar și alături de soția domniei sale, care îl plăcea mai mult pe parlamentarul Ponta decât pe prim-ministrul Ponta. A părut că guvernanții au fost luați prin surprindere. Și aș zice că în acele zile chiar au fost.

Doar că s-a repliat repede. Mașinăria de partid a funcționat bine la nivel de Parlament, premierul care nu doar că este și parlamentar, dar mai este și președintele celui mai puternic partid din legislativ și-a pregătit terenul. Jocul din interiorul USL s-a gripat, Antonescu a încercat să rupă o halcă de credibilitate, sugerând un fel de solidaritate indecisă cu protestatarii. Acest fapt nu l-a împiedicat să-l păstreze ca ministru al Culturii pe domnul Barbu, care de ceva vreme pare mai degrabă psd-ist decât pnl-ist, executând fără greș sarcinile trasate de Ponta și părând să ignore discursul propriului șef de partid, Antonescu.

În paralel, RMGC-ul era demascat încetul cu încetul. Au apărut documente care indicau clar că taman compania care a cheltuit bani pe campaniile emoționale semnate de Naumovici era cea care ceruse închiderea minelor de stat (și produsese șomajul în rândul minerilor), de asemenea, personajul feminin care se plângea că trăiește din croșetat ”ciorăpei” s-a dovedit agresiv și vulgar pe youtube, iar dimensiunea dezastrului ecologic și cultural pe care-l presupune realizarea proiectului devenea tot mai clară și mai cutremurătoare.

Acuzată că este ”preș”, presa a reacționat. A început să transmită, să facă talk-show-uri, să ia interviuri, mai toate unidirecționate, mimând obiectivism și imparțialitate. Între reportaje și interviuri curgeau reclamele RMGC. CNA s-a sesizat relativ târziu, dar Parlamentul a chemat la apel conducerea CNA, iar televiziunile rulează reclamele și acum, fără vreo problemă. Fix în perioada protestelor ne-am trezit că două dintre cele mai aservite trusturi, Intact și Realitatea au devenit… victime! Lovită de drama plasată eficient a lui Voiculescu, Antena 3 avea banderolă neagră (asta inclusiv după ce câțiva dintre slujitorii de lux ai guvernului răstălmăceau articole și se declarau amenințați cu moartea), iar Realitatea se vedea ”ținta” politicului. Un politic slujit mai departe, cu credință, de aceeași oameni care au dovedit o uluitoare abilitate de a linge mâna pe care se prefăceau că o mușcă.

În tandem cu presa, RMGC a invadat internetul, a folosit abuziv frunza verde-roșie, simbolul rezistenței anti-RMGC, a confiscat discursul pozitiv ”Da pentru Roșia Montana”, în contextul în care acel DA, înseamnă un da pentru distrugerea iremediabilă a localității și a regiunii. A inventat un sindicat cu nume futurist ”Viitorul mineritului”! Pe youtube, reclamele lor apar inclusiv pe filmele care redau protestele din stradă! Nu poți intra pe un site de jocuri pentru că riști ca între un Pacman și un Bubbles să dai de rânjetul finanțat al companiei. Articole anti RMGC sunt garnisite cu bannere publicitare pro RMGC! Nici o coerență nu mai era admisă, protestul și mesajul său trebuiau sufocate ca un copac sugrumat de liane tot mai dese și mai puternice.

Jocul politicienilor a fost extrem de simplu: să aștepte! Este o regulă simplă. A nu face nimic înseamnă a face totul, în contextul în care ai de-a face cu proteste de stradă. Căci singurii care depun efort sunt chiar protestatarii. Politicienii nu au de făcut decât să tot amâne răspunsul până la momentul în care nu mai există revendicare clară sau până când aceasta a rămas firavă, răgușită, fără glas. Neverosimilă și fără susținere. Iar lipsa de susținere este atent cultivată prin presă, prin campaniile RMGC, prin declarații contradictorii. În jurul protestatarilor s-a construit o plasă densă de suspiciuni. Teroriști, anarhiști, cumpărați de puteri străini, de Soros, hipsteri, proști, anti-sistem, comuniști, tot felul de definiții care se contrazic între ele au avut rolul de a construi în mintea majorității consumatoare până la dependență a programelor TV, o reținere profundă, adâncă, față de intențiile protestelor. O reținere a minciunii!

”Luneta lui Barbu” este un exemplu excepțional: un ministru înconjurat de protestatari într-un club aflat la subsol, și care când pleacă își permite să iasă din mașină pentru a se rățoi la ei, a fost transformat în victimă! Ba mai mult, o victimă plină de curaj și de demnitate. Nici o televiziune nu pare să îl ia cu adevărat la rost pentru minciună, declarații false, incompetență sau rea-voință evidentă cu privire la Roșia Montană. Poliție, procurori, citări, făptuitori, martori, învinuiți, iată cuvintele savurate de presă, rostite cu stropi de salivă pe mai toate ecranele și paginile de ziar. Nimeni nu pare să observe că dacă se aplica fie și unul dintre epitetele cu care au fost gratulați protestatarii, unul singur, măcar, ei bine, ministrul cu pricina nu pleca de acolo cu costumul la dungă!!!

Chestiunea gazelor de șist, extrem de importantă, a părut să lucreze, și ea, în favoarea Puterii. Pungeștiul a fost folosit abil ca un pretext pentru a minimiza problema Roșiei Montană. Chiar și în rândul protestatarilor ea a lucrat dihotomic, introducând degringoladă în discurs și în priorități. Iar guvernanții au folosit asta! Repetând prin media controlată aceleași speculații, introducând fără argumente dubiul asupra motivelor pentru care oamenii au ieșit în stradă, au reușit ca în zece săptămâni să transfome protestele într-un fel de produs propriu!! Intenția lor (de a asmuți oamenii împotriva protestatarilor – iar Gâdea era aproape sinistru în acest sens) a reușit! Trebuia ca șoferii să-i urască pe protestatari pentru că le bloca drumul în niște ore de seară duminicale, oamenii din case să-i urască pentru zgomotul de pe stradă, pentru că, nu-i așa, era un zgomot făcut împotriva intereselor naționale. Pozând în toleranți, guvernanții au confiscat protestele, transformându-le în instrumente de PR care le promova toleranța și spiritul democratic. În același timp se dovedea fermitatea autorităților, care, iată, le pot ține sub control, inclusiv cu gentilețe și cu jandarmii în lesă.

Orientate aproape exclusiv spre Guvern și Președinte, protestele au cam uitat de Parlament! Care, da, este în mare măsură sub autoritatea lui Ponta. Și acolo se va vota proiectul de lege, modificat aiuritor de o Comisie ai cărei membri nu au dovedit nici că întrunesc criteriile pentru a face parte din ea, nici că au dreptul de a accesa documente secretizate. Ponta și-a aranjat după gust Curtea Constituțională și acum ”așteaptă” decizia Parlamentului. Care (pariul meu) va adopta un proiect de lege absolut abuziv, dar, de data asta, ”amenajat” cum se cuvine. Președintele, deși RMGC-ist convins, nu o va promulga, mimând obiectivismul. O va pasa Curții Constituționale care o va declara, cum altfel, decât constituțională! Abia atunci, protestele vor fi cu adevărat ilegale.

Noi am ieșit în stradă pe sub ferestrele unor oameni care au ales să creadă televizorul. Oameni care, altminteri înjură la orice pas politicienii, doar pentru a-i crede la nesfârșit și pentru a le face jocul. Nimeni, dar absolut nimeni (presă, politicieni, oameni simpli) nu par să vadă că România a mai ucis o dată șansa de a opune mașinăriei infernale a unui politic în care ideea de opoziție este pur de fațadă, un glas al cetățeanului. Sau văd, dar asta e și ideea! Ceea ce a făcut Puterea în zece săptămâni ne va afecta cel puțin zece ani!

Și atunci, vă întreb: vă mai amintiți? Acum zece săptămâni, oamenii au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva unui proiect de lege abuziv, care sfida însăși ideea de lege și de constituționalitate!

E atât de simplu!

Iertare

Îmi cer iertare!

Îmi cer iertare pentru că domnul Barbu este ministrul Culturii. Îmi cer iertare pentru că domnul Ponta este primul ministru al României și îmi cer iertare pentru că domnul Băsescu este președintele țării. Îmi cer iertare pentru că avem academicieni precum domnul Theodorescu și îmi cer iertare pentru că domnul Șova sau doamna Plumb sunt în guvern.

Da, îmi cer iertare! Sunt vinovat și pentru că ies în stradă, să protestez, să blochez străzile, îmi cer iertare pentru că există șoferi enervați de acest lucru, îmi cer iertare… Îmi cer iertare pentru că există contracte secretizate, și declar că sunt direct, nemijlocit și definitiv vinovat pentru faptul că guvernele, miniștrii, comisiile și politicienii din ultimii 23 de ani au făcut și fac absolut ceea ce vor. Îmi cer iertare pentru că nu sunt politician în locul lor. Îmi cer iertare pentru slăbiciunea de a avea scrupule.

Îmi cer iertare că nu pot zâmbi ca domnul Ponta, râde ca domnul Băsescu, că nu am morga domnului Theodorescu, lipsa de dubii a domnului Barbu și machiavelismul domnului Iliescu. Îmi cer iertare.

Nu există nimic rău în țara asta de care să nu fiu vinovat: prețurile înfiorătoare pentru un kilometru de autostradă proastă mi se pot imputa fără discuție. Pădurile tăiate, resursele înstrăinate pe nimic, corupția, așișderea. Mie! Mie, cetățean vinovat de neputință… da, mie!

Îmi cer iertare că ies să protestez pe sub ferestrele celor care mă privesc ca pe un specimen de circ, îmi cer iertare chiar și pentru că acei oameni mă privesc de la fereastră sau din balcoane, îmi fac poze, mă filmează, sunt vinovat pentru asta, pentru că nu rezolv nimic. Iertați-mă!

Îmi cer iertare de pe acum pentru că neschimbând ceva, doar voi întări puterea celor care o au deja. Îmi cer iertare pentru jandarmii care nu-și cunosc umanitatea, îmi cer iertare pentru mirosul din dube, îmi cer iertare pentru clădirile de patrimoniu demolate de primari veroși, îmi cer iertare pentru oamenii uciși de câini și pentru câinii uciși de oameni. Îmi cer iertare pentru că nu am știut și nu știu cum să arăt suficient de limpede, în cuvinte sau în fapte, cât de mare, de amară și de înfricoșătoare mi-e vina.

Îmi cer iertare! Și vouă, domnilor Ponta, Băsescu, Barbu, Theodorescu, Iliescu, Șova, îmi cer iertare că puteți exista.

Vă rog frumos să mă iertați căci eu, unul, sigur n-am să mă iert niciodată.

frunza2

Citați ca cetățeni

Rând pe rând, oamenii sunt citați de poliție. Unii ca martori, alții ca făptuitori. Unora li s-a schimbat din mers ”titulatura”, altora li se schimbă chiar în timpul interogatoriului.

Pe Facebook vezi tot mai multe citații scanate și postate de cei chemați să răspundă autorităților.

Cetățeni ai României sunt chemați de Poliție, care nu se sfiește defel să sune la ușile părinților acestora, ale vecinilor lor sau ale administratorilor de bloc. În jurul acelor oameni se construiește o plasă subțire, dar elastică, de suspiciune formalizată și oficializată prin apariția în uniformă a sistemului. Prezența respectivilor cetățeni este atinsă de un blam discret, neîncrederea este vârâtă în sufletele celorlalți printr-un simplu salut la chipiu și un petec de hârtie.

În mințile oamenilor, citația are de la sine ceva negativ. Este aproape irelevant dacă ești citat ca martor sau ca altceva: dacă ești citat înseamnă că ești contaminat de evenimentul presupus reprobabil, prin simplul fapt că ai luat parte la el, fie și ca simplu privitor. Ești un ”inculpat”!

În limba latină, inculpatus nu înseamnă nicidecum ”aflat în culpă”, dimpotrivă, se traduce prin: ”ireproșabil” sau ”fără cusur”. Prefixul ”in” are rol de negație, la fel cum o are, de exemplu, în cazul cuvântului din limba română, ”indisponibil”! Asta pentru că potrivit dreptului roman, cetățeanul chemat la judecată este ireproșabil până la decizia instanței de judecată, singura care are dreptul de a modifica acest statut. Dar până la acea decizie, în fața judecătorului era adus ”cel nevinovat”. La noi, acest lucru s-a pierdut. Odată citat, ești un inculpat, odată inculpat, ești un vinovat.

Acest tip de psihoză indică ceva extrem de relevant: ”omul de rând” nu vrea să fie parte din ceva care presupune o citație! Participarea lui la evenimentele urbei trebuie să fie cât mai minimală, cât mai mult redusă la acea succesiune predictibilă de mici evenimente cotidiene, în mod necesar personale și repetitive, care-l consacră în mod definitiv la anonimat. Anonimatul îi place, îl face să se simtă în siguranță. Asemenea unui vânat care paște iarba, mereu încordat de teamă că prădătorul s-ar putea să-l observe dintre ierburi, ”omul de rând” are grijă să stea cât mai camuflat.

Adept al culorii gri, cetățeanul de rând privește realitatea de la distanță, căci proximitatea acesteia îl înspăimântă pentru simplul fapt că-l responsabilizează. Da, participarea implică responsabilitate și capacitatea de a demonstra ceva. Și asta nu orișicum, ci la lumină, la vedere. Iar ”omul de rând” urăște să se facă de râs, detestă din răsputeri situația în care ar putea eșua. De aici și succesul televiziunilor, care furnizează calupuri de ficțiuni controlate, de la nivelul cărora pot călări dictatorial și manipulator audiența, pe care o modelează după propriul chip, gust și intenții. Din aceste ficțiuni își construiește ”omul de rând” convingerile, pe baza lor emite vocal (dar musai într-un cerc sigur, format din anonimi ca el) opinii de nezdruncinat. Critica lui presupune doar contestarea a ceea ce nu știe și nici măcar nu vrea să știe. Astfel preparat, el nu va șovăi să-și eticheteze ruda, vecinul, amicul, prietenul, la prima apariție a unei citații.

Chiar dacă, de exemplu, respectivul cetățean este citat pe motiv că s-a zbătut să fie mai mic prețul la întreținere în blocul unde locuiește și ”omul de rând”, tot nu va fi prea relevant. Pe deplin imun la ideea de solidarizare și indispus de perspectiva de a părăsi mica turmă în care s-a străduit să câștige un loc mereu negociabil, ”omul de rând”, nu va vedea nimic eroic în demersul vreunui cetățean care e citat de sistem, pentru un gest sau o faptă săvârșită și în interesul lui, al ”omului de rând”. Pentru el ești erou doar dacă reușești. Dar cum faci să reușești este pe deplin treaba ta! Descurcă-te! Pentru că oricum, în caz că chiar reușești, ”omul de rând”, fidel mecanismului care distorsionează realitatea,  va revendica fără nici o reținere o bucată de merit, pe care o va rumega orgolios la masa semenilor întru anonimat. Iar în situația în care nu reușești, în situația în care ”ai căzut” încercând să faci ceva și pentru el, ”omul de rând”, atunci nu ești decât un fraier, ba chiar un derbedeu care s-a agitat prea tare, ești doar un tip care s-a dat mare încercând să demonstreze ceva! Eșecul tău va fi pentru ”omul de rând” demonstrația irefutabilă a faptului că ”el știa” că așa va fi!!! Da, ”omul de rând” se va delimita de tine, savurând din gaura anonimatului în care se adăpostește, ”deșteptăciunea” de care a dat dovadă ținându-se deoparte.

Formula ”Omul de rând” este, doar în acest context, strict peiorativă. Îmi asum acest lucru. Ea îl indică aici doar ”pe unul dintre alții”, exprimă un număr într-un șir sau un anonim într-un rând de anonimi! Prin comparație, cetățeanul este omul cetății, este cel care cunoaște definiția acesteia și participă la perfecționarea ei. Îi caută cusururile și problematizează mult, punctual sau generic, tulbură apele și contestă supremația indusă a neimplicării. Într-un cuvânt, îl deranjează pe ”omul de rând”, pentru că-i refuză confortul, implicit legitimitatea. Făcând ceva, orice, fie în calitate de ”martor” la facere, fie în cea de ”făptuitor”, ești un inculpat al societății. Ești ”citabil”!

Pentru ”omul de rând”, prezența în carne și oase a unui ministru este un element inhibitoriu. Desigur, el nu se sfiește să-l înjure pe ministru de acasă sau de la masa din crâșma în care pălăvrăgește cu prietenii, dar în prezența concretă a ministrului, înjurătura se transformă într-un rânjet obedient. Căci, iată, în fața lui este chiar personajul! E cineva coborât din ficțiunea televizorului. Este o ”întrupare”! Pentru ”omul de rând”, un politician (mai ales unul cu funcție mare) nu este mai niciodată construit din carne și oase, ci din pixeli și celebritate! O pseudo-mistică mundană, copleșește orgoliul și liberul arbitru al ”omului de rând”. În fond, nu poți contesta autoritatea unui personaj de ficțiune, nu-i așa? Căci acesta are un rol precis, el își ocupă locul în acea intrigă produsă și furnizată zilnic de sistem, și pe care ”omul de rând” o cunoaște și o consumă fără rețineri. Așa că cei care îndrăznesc să intervină în felul în care decurge narațiunea, ei bine, cetățenii sunt cumva înspăimântători! Înfricoșători, pentru că par nefirești, revendicând egalitate cu idolii produși de sistem. Ei sunt cei care se ating de idolul tabu și îi revelează piatra goală, stearpă, de sub poleiala de aur. Sunt ”anarhiști”, ”teroriști”, demoni scăpați din abisurile cele mai negre ale istoriei.

Să nu ne amăgim! Contrar aparențelor, acest text nu pledează pentru dihotomii gratuite. ”Omul de rând” nu este prost! Este laș! Nu este nici pe deplin neinformat cu privire la starea de lucruri; doar că preferă varianta spectaculară a lumii. Realitatea nudă îl indispune pentru că tinde mereu să-l implice. Căci realitatea îl revendică, îl solicită ca cetățean, în timp ce ficțiunea pre-fabricată a televizorului îi recomandă canapeaua de acasă. ”Omul de rând” sunt eu! Suntem noi! Că toți am fost și suntem lași, că toți am fost și suntem neinformați, pledând pentru dezinteres.

Din când în când, însă, noi, ”oamenii de rând” facem un pas înainte. Atunci devenim cetățeni și intrăm în cetatea ideală revendicând cheile care, de altfel, ni se cuvin de drept. Respingem absolutismul ficțiunii și îi demascăm mecanismele. O modificăm. Tulburăm liniștea spectatorilor, din rândurile cărora ne-am ridicat. Uneori, deși nu musai, intuim finalul poveștii și îi schimbăm cursul. Atunci când facem asta suntem cei mai vii, dar și cei mai vulnerabili. Căci atunci sistemul se îmbracă în uniformă și bate la ușa ta sau a vecinilor și te citează: ”ultraj contra bunelor maniere”!

Impecabilă formula… În fond, din perspectiva uniformei, ”bunele maniere” sunt arta de a sta acasă! De a nu te implica. De a fi un om în rândul ”oamenilor de rând”. Dacă refuzi, ești citat…

Cu toții ne temem de prădători! Cu toții ne dorim confortul distanței dintre aceștia și noi. Doar că, uneori, când atacul este iminent, unii dintre noi părăsesc rândul și aleargă, atrăgând prădătorii departe de turmă, salvând-o! Rata de succes e discutabilă. Și în cele mai multe dintre situații sunt doar cazuri izolate. În altele, însă, mult mai rare, numărul cetățenilor este mai mare decât poate suporta sistemul.

Numărul ”oamenilor de rând” care fac pasul în afara rândului impus de sistem sunt mult mai mulți. Tot mai mulți! Prea mulți! Atât de mulți încât e greu și chiar inutil să fie izolați prin hăituiri individualizate. Căci atunci, ”oamenii de rând” deveniți cetățeni, formează un zid dur, greu de străpuns, de la înălțimea căruia ei strigă tare, asurzitor, auctorial:

ACUM E RÂNDUL NOSTRU!

Piatra din geamul Culturii

Ai fost într-un beci, domnule Barbu, ai fost singur într-un beci cu tavanul lăsat peste vorbele dumitale relaxate, înfiorător de străine de realitatea cumplită pe care o produci din fotoliul de ministru. O singură ieșire aveai la dispoziție, domnule Barbu, una peste care cădeau draperii vechi, grele, murdare de fum, pete de alcool și de petreceri făcute de oameni pe care nu-i mai cunoști, o ieșire blocată de trupurile celor care nu veniseră să te asculte, ci să te facă să asculți. Să auzi!

Erai împresurat, domnule Barbu, și nimic nu te-ar fi putut salva de mânia unor ”neo-fasciști”, dacă aceștia ar fi fost cu adevărat neo-fasciști. Peste tine au căzut hârtii imitând bancnote de dolari, ți s-au înmânat pungi cu monede, peste tine au căzut vorbe, revoltă, uimire, voci și dorință, revendicări și frustrare. Ai fost înconjurat de pânze pe care era scris crezul străzii, ai fost privit în ochi, dar tu nu ne vezi bine, domnule ministru. Și miopia dumitale acută nu are nici o treabă cu dioptriile. Căci nici o mână nu s-a atins de costumul dumitale lucios, nici un deget nu a atins lentilele groase ale ochelarilor dumitale.

Dacă te-a durut ceva atunci a fost doar orgoliul dumitale, bruscat de cuvinte care nu-l recunosc! Stăteai pe scaun, mimând demnitatea! Demnitatea?! Nu ai fost demn, domnule ministru! Demnitatea presupune un fel de verticalitate, ea face ca oamenii să-și ridice ochii pentru o putea contempla.  Ea face ca oamenii să tacă și să o asculte. Dar eu te-am văzut mic, gârbovit, chircit în propriul dumitale orgoliu, care nu te lăsa să ne auzi strigătele, nici chiar atunci când nimic altceva nu mai putea fi auzit. Când ai tăcut, ai tăcut asurzitor, când ai început să dai replici, nu te-ai mai auzit…

Trebuia să te ridici și să pleci, domnule ministru! Trebuia să te ridici și să pleci pentru că dumneata nu ești un om liber! Oamenii liberi au voie să meargă prin oraș și să zâmbească altor oameni liberi, oamenii liberi au dreptul să bea bere sau cafea cu prietenii în subsolurile orașului și să-și povestească viața. Dar dumneata nu mai ești liber, căci nu există om vândut care să fie liber. Ori, noi, cu banii ăia contrafăcuți n-am vrut altceva decât să-ți răscumpărăm conștiința vândută.

Ai avut o șansă enormă, domnule Barbu, ai avut șansa de negândit să te ridici și să pleci. N-ai făcut-o, așa că am făcut-o noi. Ne-ai obligat să-ți întoarcem spatele, din nou, domnule ministrul al culturii din România! Cine crezi că a strigat la dumneata, domnule Barbu? Cine crezi că erau neo-fasciștii? Erau oameni care absolviseră filozofia, științele politice, teologia, literele, artele, comunicarea… Nu-i recunoști? Nu mai distingi între oameni??? Eu știu ce zic pentru că i-am privit în ochi! Dar dumneata nu-i cunoști și nici nu-i vei cunoaște vreodată, căci nu-i vei privi decât prin dioptriile groase și încețoșate ale minciunii, ale auto-amăgirii și ale vanității.

Vorbești de pietre în mâini? Vorbești despre o piatră care ar fi spart un geam al mașinii dumitale? Nu știu de nici o piatră, domnule Barbu! Iar dacă a fost vreuna, dacă chiar ai avut norocul să existe cu adevărat o piatră, ei bine, în locul dumitale aș păstra-o! E foarte valoroasă, știi? Ia-o și ascunde-o în cufărul cel mai secret. Încui-o cu o mie de lacăte și, atunci când pleci, ia-o cu dumneata oriunde te duci, orice ai face, ori de câte ori semnezi un act de interes național. Are multă greutate, domnule ministru, pune-o pe cântar și ai să vezi că e mai grea decât tot aurul din lume și decât toate amenințările și jocurile politice. E piatra pe care ai putea să zidești un început nou, domnule ministru, propriu dumitale început.

Dar mă tem, pentru dumneata, că nu a existat nici o piatră! E doar o iluzie, și dumneata știi asta, e doar o nouă minciună, de fapt, aceeași mare minciună, piatra despre care vuiește atât de previzibil și de patetic o parte a presei și o parte de Prim-Ministru, nu este altceva decât sunetul sec al politicianismului golit de adevăr.

Așa că trebuia să pleci, domnule Barbu. Și de acolo, din club, dar și din minister. Era și este ultima dumitale șansă de a te vindeca. Pentru că, în caz că ai uitat, domnule ministru, pentru a pleca trebuie ca mai întâi să te ridici!

Insula Roșia Montana

Da, am ieșit aseară, dar nu mi-este prea clar de ce!

Cumva am ieșit, mânat de isterizarea TV-urilor care anunțau decesele unor bătrâni și înfierau abuzurile jandarmilor, am ieșit mânat de vorbele precipitate, de glasurile alerte, de imaginile neclare, de o întreagă butaforie mediatică. Motivul, pe scurt? La Pungești, oamenii simpli se opun excavatoarelor și jandarmilor sosiți acolo cu tot arsenalul în dotare! În esență, un motiv suficient pentru a ieși, zic eu!

Am ieșit pentru că pe facebook s-a cerut solidarizare. Da, pe acea pagină pe care unii o numesc ”comunitate”! Dar cei care o numesc astfel sunt cam aceiași care au văzut lideri acolo unde aceștia nu existau, așa că nu i-aș crede prea repede.

Am ieșit, poate, pentru că nimeni din rândul Puterii nu s-a ostenit să-mi explice în ce context s-a semnat contractul cu Chevronul, ce riscă populația și ce are de câștigat, nici câte și ce compromisuri au făcut politicienii în numele nostru (dar și pe pielea noastră).

Dar cel mai probabil am ieșit pentru că oamenii de la Pungești nu au chip mincinos, cuvinte măsluite și priviri false. Pentru că pe fețele lor se vedea un fel de groază și de durere, dar și de furie și de hotărâre, se vedeau riduri, viață muncită, adică un fel de demnitate simplă, nudă, da, am ieșit pentru ei! Pot zice asta… Și, totuși, nu-i cunosc, iar în asta nu e nici un fel de laudă. Sau de scuză.

Când am ajuns în centru, orașul fremăta pe o rază de aproape un kilometru în jurul celor maximum două mii de oameni care au blocat bulevardul în dreptul fântânii de la Universitate. Încă de la intrarea în Pasajul Unirii, dinspre sud, mașinile gemeau înghesuite, sirena unei mașini a poliției se tânguia fără nici o autoritate, blocată între caroserii încremenite. Agenții de circulație fluierau isteric și trotuarele erau pline de oameni care făceau cumpărături, vorbeau la telefon, mergeau încolo și încoace, luminați de reclame și de vitrine. În aer era un fel de tensiune! Am sesizat un fel de rupere între oamenii orașului și cei care – nevăzuți și neauziți de la distanța aceea – îi afecta pentru că ocupaseră centrul.

Am rămas uimit realizând impactul atât de mare pe care îl poate avea un grup compact de oameni asupra ecosistemului unui oraș! Prezența lor compactă, pe o suprafață de doar câteva zeci de metri pătrați, se făcea simțită până la distanțe nebănuite. Ditamai infrastructura era obligată să se armonizeze cu acel punct de forță, altminteri nu foarte impresionant ca dimensiuni. Totuși, jandarmii păreau destul de relaxați, iar celebrul rond din intersecție nici măcar nu era păzit de vreun cordon preventiv. Arătau ca niște dulăi de luptă mustrați cu ziarul de un stăpân nemulțumit. Adunați unii într-alții, de la un trotuar la altul, protestatarii scandau, cântau și sunau din vuvuzele. Eu am tăcut!

Căci m-am văzut cu oameni pe care-i cunoșteam și cu oameni pe care nu-i cunoșteam, dar ieri mi s-au părut, cu toții, străini! Așa cum am zis, nu știam exact de ce sunt acolo! Toate argumentele de mai sus nu-mi sunt suficiente. Și pentru prima oară de când au început protestele din această toamnă, am resimțit ceva neclar, ceva străin, m-am simțit exact ca anul trecut, când nu am putut să strig împotriva a ceva sau a cuiva, pentru simplul motiv că nimeni și nimic nu mă ajuta să-mi găsesc cuvintele potrivite. Ca și atunci, în iarna lui 2012, aseară am auzit scandări care nu erau și ale mele! Sunau familiar, dar nu-mi erau proprii. Așa că am tăcut, da, și asta a făcut ca eu, de fapt, să nici nu fiu acolo!

Săptămâni întregi am ieșit, știind cu limpezime de ce ies, știind cu cine ies, știind pentru cine și pentru ce ies! Revolta mea avea și are chip și obiect, cuvintele mele nu ricoșau din incertitudini. Roșia Montana are acest dar: înseamnă Eugen David și cei ca el, înseamnă un loc anume, clar, circumscris cu limpezime în munte și în mintea mea, înseamnă că eu, acolo, în Piață sau în marșuri, pot fi ferm pe picioarele mele și pe convingerile mele, pot arăta cu degetul și să spun: asta nu se va întâmpla!

Roșia Montana înseamnă o luptă îndelungată, temeinic susținută, scrupulos documentată, atentă la nuanțele legii și riguroasă în revendicările sale. Roșia Montana înseamnă premiza unei victorii. Ea oferă oportunitatea rară a solidarității coerente și cu temei și a coagulării unei societăți civice. Încarcă protestul cu sens și îi dă plus-valoare! Înseamnă lucruri făcute deja, victorii mici, dar certe, efecte palpabile, negocieri în derulare, așteptări încordate. Înseamnă un politic obligat să joace atent și o presă care a trebuit – fie și cu sila – să reacționeze în afara tăcerii cumpărate. Înseamnă miză reală! Victoria în cazul Roșiei Montana, deși nu este sigură este, însă, foarte posibilă! Și nu ar fi deloc doar a Roșiei Montana! Căci așa cum aseară, un grup de oameni a produs o veritabilă undă de șoc pe o rază mare a orașului, victoria în cazul Roșiei Montana va produce efecte pe o rază nebănuit de mare în lumea politicii, a legii și a presei din România, cu tot ce înseamnă acest lucru.

Dar ieri nu am simțit asta! Aseară am avut impresia că eram invitat să sar în mare, fără să am un motiv clar, să sar pur și simplu, ca mânat de un fel de instinct al revoltei, de pe stâncile sigure ale unei insule. Eram, cu toții, ca niște foci! Sute de foci tinere, bălăcindu-se în valuri, sondând cu un fel de beatitudine plină de adrenalină, nemărginirea, infinitatea de posibilități și revendicând gălăgios, cumva măreț dar și cumva patetic, atât adâncimile, cât și orizonturile! Se cerea TOTUL! Ieri mi s-a părut că s-a cerut totul! Și nu doar că se cerea totul, dar se și profețea izbăvirea! Nimeni nu părea să bage de seamă că-n marea aia infinită sunt și rechini, că sunt și balene ucigașe! Nimeni nu părea să realizeze că-n valurile alea au pierit înaintași mult mai numeroși și mai puternici! Nimeni nu părea să simtă că acel ”tot” înseamnă și riscul de a nu te mai putea întoarce! De a te pierde! Că avântul spre larg, în toate părțile, înseamnă până la urmă, risipire, pierderea de grup, de casă! Că înseamnă însingurare…

Ieri nu am văzut un Eugen David în piață! Și m-am simțit singur. Ieri nu am văzut un caz, cât o revoltă produsă de un buletin de știri! Ieri am văzut oameni care s-au lăsat duși de valuri, crezând că le stăpânesc! Da, Roșia Montana este o insulă! În schimb, cazul gazelor de șist este, pentru mine, o insulă în formare. Abia iese din ape și, deși o face cu repeziciune, crestele ei mai pot fi lesne confundate cu valurile. Te poți apropia cu entuziasm, anticipând bucuria de a simți pământul sub picioare, doar pentru a descoperi că tot ce ai făcut a fost să te depărtezi și mai mult de malul pe care-l știai atât de bine!

Așa că rectific. NU, nu am ieșit aseară! Doar am privit. Și m-am întors acasă, ducând dorul insulei de pe care marea poate fi privită și înfruntată. Supusă! De pe înălțimile acestei insule, mi-am zis, pot urmări fără frica de a greși, unde și cum se formează nouă insulă. Și atunci când voi plonja, voi ști încotro să merg și cât efort va trebui să depun pentru a o atinge.

Așa că am deschis televizorul și am urmărit știrile, căutând pe chipurile muncite ale țăranilor din Pungești, un alt Eugen David! Cu siguranță că există câte unul în fiecare colț din țara asta!

Doar că aseară, în Piață, eu unul, nu l-am aflat!

Ponta e băsist!

Nu, domnule Președinte Băsescu, nu sunt omul lui Soros!

Dar tu nu ai voie să spui asta! Tu nu ai voie să spui cine nu sunt, căci te-ai pronunțat cu privire la cine sunt atunci când l-ai numit pe Eugen David un ”bolșevic” (amară ironie!), și atunci când i-ai numit ”bolșevici” și pe cei asemenea lui, oameni care au vrut să-și apere casele și curțile și micile proprietăți, care au vrut să apere un mod tradițional de a fi și de a trăi, oameni care vor ca munții să fie acolo unde sunt și istoria să fie lăsată în piatră și-n clădiri și nu să devină doar un deșert toxic lăsat în urmă de o corporație cu profit maxim. Eu sunt unul asemenea lui Eugen David, eu sunt unul asemenea celor care îi sunt asemenea. Și sunt mulți. Suntem mulți.

Noi suntem ”bolșevicii”, domnule Președinte, tocmai noi, cei care ieșim în stradă pentru un stat de drept și pentru domnia legii. Dar tu nu poți vedea contradicția între bolșevism și stat de drept. Și de aceea ar trebui să taci!

Căci noi nu credem în sinceritatea ta prefăcută! N-am crezut nici atunci când ai dat mâna cu Năstase zicând că problema acestui popor este aceea că nu are de ales decât între oameni ca tine și oameni ca el! Da, ai avut dreptate să zici asta, dar nu a fost dreptatea ta. Era dreptatea mea, domnule președinte, doar a mea și a acelora ca mine! Eu am dreptul să spun că nu mă meriți și uite că o și zic. Și uite că revendic și dreptatea aia, poate că absurd, dar o revendic și ți-o interzic, de aici, de la nivelul atât de mic al unicului meu vot. Noi toți avem voie, chiar și cei care-ți dau dreptate și te votează, dar nu tu!

Ai pus mâna pe putere, domnule Președinte, dar nu ai voie să confiști și dreptatea, chiar dacă ți-ai lipit-o pe sigle de campanie, însoțită de un adevăr care nu ți-a fost nicicând prieten!

Sinceritatea ta, domnule Președinte, este asemenea unui glonte butaforic, care ratează de la câțiva centimetri un grumaz nicicând amenințat cu adevărat.

Nu ne mai lua apărarea, domnule Președinte, căci sprijinul tău ucide și cuvintele tale sunt de cianură. O țară întreagă zace pe fundul unui lac de minciună, în care tu și cei asemenea ție ați turnat an de an și zi de zi, generație după generație, iluzie, amăgire, dar și dezamăgire.

N-avem nevoie de ajutorul tău! Nu ești printre noi și nu vei fi vreodată unul dintre noi.

Da, domnule Prim-ministru Ponta, suntem ”niște oameni” de bună-credință. Dar tu nu ai voie să spui asta. Tu, șef al guvernului, tu nu cunoști cine suntem noi cu adevărat. Căci tu desparți oamenii de oameni și știi să numeri doar până la 33! Cifele mari te încurcă, atunci când este vorba despre oameni.

Tu ai televiziuni la care minți că sunt lacuri de cianură, acolo unde nu sunt și nici nu au fost vreodată, doar pentru a legitima un lac de cianură, care nu există încă.  Tu ”le-ai văzut cu ochii tăi!” Cu ochii tăi, domnule Prim-ministru? Cu ochii tăi ai văzut în Finlanda vreo cincizeci de mine de aur, toate cu cianură și toate ecologice, deși acolo sunt doar câteva cu cianură, și acelea cu probleme. Tu nu vezi, domnule Prim-ministru, căci ochii vânduți nu mai privesc nicăieri, nici măcar spre sine.

Ochii tăi sunt orbi, domnule Prim-ministru! La fel de orbi ca atunci când vede latifundiari cu posesiuni de un metru pătrat, la fel de orbi ca atunci când vede spioni și băsiști și oameni ai lui Soros, pe străzi pline de oameni pe care-i numești – fără să ți se dea voie – de bună-credință!

Te-am văzut la televizor, domnule Prim-ministru! Te-am văzut pe ecranele televiziunilor care-ți pun întrebări prefabricate, pentru a-ți permite să dai răspunsuri prefabricate. Te simți bine acolo. Sunt televiziunile care se lamentează isteric că sunt amenințate cu moartea, când, de fapt, ele ucid zi de zi, oră de oră și generație după generație, la ore de maximă audiență. Din ele curge cianură, domnule Prim-ministru, iar tu ai deschis robinetele la maximum: robinetul 1, robinetul 2 și robinetul 3…

Ferește-te, domnule Prim-ministru, iata un sfat omenesc, acolo nu sunt doar jurnaliști! Unii sunt asasini în costume de lux și cu ironii otrăvite, sunt asasini îmbătrâniți înainte de vreme, pentru care posibilitatea ca pe stradă să fie oameni atât de vii îi înspăimântă. Ei urlă că-i vrem morți, doar pentru că noi le-am zis că nu le mai dăm voie să ne ucidă. Ferește-te! Te vor ucide și pe tine la un moment dat, asemenea dulăilor care nu-și mai recunosc stăpânul.

E târziu, domnule Președinte Băsescu! E târziu, domnule prim-ministru Ponta! E prea târziu, iar noi am văzut! Știți, la televizor apăreți doar de la piept în sus, doar de la nivelul meselor din studiouri sau de la cel al pupitrelor înalte, oficiale, din lemn lăcuit, pe care sunt prinse plăcuțe pe care scrie cu litere aurite: Președinte și Prim-ministru. Da, nu prea vă vedem vreodată cu totul, întregi, nu prea avem șansa să vă vedem din cap până-n picioare. Sunteți niște busturi!

Dar tot am văzut, domnule Președinte și domnule Prim-ministru, tot v-am văzut mâinile strânse ilicit și mincinos, pe sub mese sau în spatele pupitrelor instituționale, am văzut înlănțuirea pe care o contestați cu gurile voastre mincinoase și cu privirile voastre oarbe.

Căci, domnule Prim-ministru, ești un băsist! Tu ești Prim-băsistul acestei țări! Și ne vrei pe toți asemenea ție!

E târziu! E prea târziu! Poate că ar trebui să vă întrebați, amândoi, de ce ieșim în stradă seara…

Legea nu poate fi anti-sistem!

Notă: Acest material a fost scris pentru revista on-line Hyperliteratura , unde va fi publicat într-o formă mai restrânsă, în interiorul unui material complex, care va cuprinde opiniile mai multor autori. Cu acordul revistei, public aici materialul în forma sa extinsă.

Protestele din ultimele zile prin care se solicită oprirea proiectului RMGC sunt mai mult decât proteste! Sunt cerințe clare. De altfel, Piața din 2013 diferă în mod semnificativ de Piața din 2012, nu pentru că i s-ar opune, ci pentru că o continuă.

Simplificând, am putea spune că mesajul general al protestelor de anul trecut era de ordin negativ. Căci atunci NU mai doream ceva: nu mai toleram corupția unui sistem, nu mai toleram indiferența clasei politice față de nevoile reale ale societății și nu mai toleram faptul că la nivel politic era cumva contestată ideea de pluralism, (atât prin traseismul politic – practicat dincolo de orice bun simț -, cât și prin inconsistența de fond a propunerilor doctrinare făcute de diferitele partide). Protestatarii au resimțit mai puternic decât în alte dăți că nu există cu adevărat mai multe partide, cât mai degrabă un singur partid monstruos și policefal, ale cărui capete se ceartă la nivel aparent și se sfâșie între ele, dar numai și numai pentru a hrăni, până la urmă, același pântec gigantic, veșnic nesătul.

Așadar, anul trecut societatea a reacționat în primul rând pentru a transmite un mesaj, și anume acela că a văzut dincolo de aparențele și de butaforia pluralității politice! Anul trecut, societatea a reacționat pentru a avertiza politicul că a reușit să vadă ce se întâmplă în spatele cortinei. Că a identificat acea periculoasă unitate de fond care permite la nivel politic alianțe incestuoase, imorale și ilegitime și care, în același timp, inhibă în mod periculos orice dispută reală, transparentă, constructivă și în interesul societății care ar trebui să aibă loc între diferite partide politice. Că a văzut cum partidele și politicenii nu și-au asumat și nici nu au propus soluții din perspectiva unor valori ideologice și politice autentice, ci doar au agitat propagandistic și superficial, denumiri și sigle cu conotație contextuală, fie de stânga, fie de dreapta sau de centru. Metaforic vorbind, mai toți parlamentarii ar putea fi asemuiți cu valizele unui agent comercial: sunt plini de ștampile! Pe chipul lor se pot vedea vizele de intrare în mai toate partidele și alianțele politice care au existat și mai există încă! Și nu doar politicienii pot fi văzuți ca atare, ci și partidele însele, care nu o dată și-au schimbat inițialele, parcurgând fără fricțiuni și pe deplin nefiresc distanțe enorme între un pol ideologic și altul. Fapt care arată atât că distanța respectivă nu a fost privită niciodată cu seriozitate sau, mai grav, că acei poli nici măcar nu au existat vreodată!

Prin urmare, unui balaur politic policefal, Piața i-a opus un ”erou” tot policefal! Diferența este că în timp ce politicul părea a fi un monstru cu mai multe capete, Piața era un organism compozit, din mai multe trupuri, fiecare cu propriul său cap și cu propria sa nemulțumire. Multitudinea de nemulțumiri și de revendicări, deseori fără o legătură viabilă între ele își avea cumva forța chiar în lipsa unei revendicări unice, căreia politicul i-ar fi putut da o replică. De fapt, nici nu au existat cu adevărat revendicări. A fost doar un mare și generalizat NU, împachetat în ambalajul diferitelor nemulțumiri, fiecare indicând o problemă reală! Din păcate el a fost repede capitalizat politic, cu ajutorul celor mai importante televiziuni (co-interesate și deloc obiective)! Sloganul de bază al Pieței: ”PDL și USL, aceeași mizerie!” a fost, practic, ignorat de cea mai mare parte a presei și a analiștilor de serviciu.

Am putea spune că a fost un antrenament bun (cu toate că destul de dur). Dar 2013 este altfel: dacă anul trecut Piața identificase minciuna din spatele machiajului politic și o respingea, de data aceasta ea are un mesaj pozitiv. Piața știe ce vrea și cere cu voce limpede! Piața vrea respectare legii! Vrea legi transparente, elaborate și produse de un sistem transparent. Vrea legi în spiritul Constituției. Deși tot policefal și compozit, trupul Pieței are un glas comun și un proiect comun: ”Uniți, salvăm Roșia Montană!” Deși păstrează integral mesajul de anul trecut ”PDL și USL, aceeași mizerie!”, ea nu se mai limitează la a dezvălui și la a condamna unitatea de fond a partidelor, amestecate între ele la nivel ombilical prin interese care nu au de-a face cu nevoile societății, ci, în plus, cere îngenunchierea monstrului politic în fața statului de drept. Piața vrea scoaterea statului de drept și a legii din cadrul inconsistent, deși strident, al sloganului și așezarea lor la temelia întregului sistem.

Piața nu este anti-sistem, așa cum s-au grăbit să afirme câțiva dintre arhitecții Behemothului politic: Piața este parte din sistem, pentru că reflectă pe deplin dreptul la nemulțumire, la opinie și la exprimarea publică a acesteia. Piața este un reflex manifest al principiilor prevăzute de Constituție. Piața este acea parte din sistem pe care inclusiv politicul l-a postulat, doar pentru a încerca în mod constant să-l minimalizeze, să-l scoată din funcțiune, să-l reducă la nivelul unei rotițe inutile. Doar că sistemul nu poate funcționa decât atunci când toate piesele sale funcționează bine. În fapt, ieșind în stradă, protestatarii nu doar că refuză această intenție a politicului, ci mai mult, arată că respectiva ”rotiță” se află chiar în inima sistemului, este vitală pentru acesta. Ei arată că nu Piața este anti-sistem, ci, dimpotrivă, că politicienii au practicat în mod abuziv un tip de exclusivism, autodefinindu-se ca fiind, ei și doar ei, ”Sistemul”. Prin urmare, Piața nu cere în mod anarhist dispariția politicului în întregul său, ci revenirea lui la principiile care-l legitimează. Este, dacă putem spune așa, o ”rebootare” a sistemului, o repornire a întregului program social.

Am putea spune că strigătul ”Uniți, salvăm Roșia Montană!” este unul dintre cele mai puternice răspunsuri pe care le-a dat societatea, politicului. Este o afirmație care păstrează multitudinea de ideologii, convingeri și opinii ale celor care ies să protesteze, deoarece acel ”uniți” implică adunarea benevolă, liberă a tuturor ideologiilor și convingerilor din Piață sub semnul unui mesaj, al unui scop, al unui obiectiv comun. Piața nu este anti-ideologică! Poate că nici trans-ideologică, deși am putea spune asta. Este, mai degrabă, meta-ideologică, este dincolo de ideologic pentru că protestele acuză pe fond, tocmai inconsistența ideologică din sfera politicului. Poate suna paradoxal, dar tocmai minciuna ideologică a politicului a permis adunarea în Piață, sub aceeași afirmație, a unor oameni care au ideologii diferite sau nici una!

La fel, cuvântul ”salvăm” atrage atenția asupra intenției pozitive a Pieței: nu dizolvarea, nu anularea, ci salvarea este punctul central al mesajului. Salvarea cui? Salvarea a ce? Salvarea sistemului! Restartarea lui la parametrii optimi. Ori aceștia sunt indicați doar de lege și prin lege! Am putea zice că ”Roșia Montană” este doar un caz, o speță! De aici și nedumerirea diferiților jurnaliști sau analiști care se întreabă de ce acum, de ce pentru asta și nu și pentru alte situații similare. Ei bine, pentru că Roșia Montana este mai mult decât cazul Roșia Montană! Ea înseamnă și acel om devenit, poate fără voia lui, un simbol (Eugen David), și înseamnă și solidaritatea unor oameni care s-au constituit în Asociația Alburnus Maior, dar, cel mai mult, înseamnă lupta de peste un deceniu pe care oameni și asociație au dus-o cu acest monstru policefal, care este politicul. De fapt, în aceasta constă forța care a solidarizat Piața în jurul unui mesaj pozitiv: și anume în aceea că oameni și asociație au înfruntat politicul – și au și câștigat – doar pe teritoriul legii! Peste un deceniu de rezistență numai și numai cu instrumentele legii!

RMGC este, până la urmă, un epifenomen al politicului! El există și poate activa, abuza, profita, doar pentru că politicul a permis asta, mai mult, pentru că s-a identificat parțial cu acesta! Într-un stat de drept, o corporație nu poate fi periculoasă! Nu are cum și nu are voie. Ea devine ca atare numai atunci când i se permite să confiște Legea, să o subordoneze intereselor de ordin economic (sau) personal. Și acest lucru chiar s-a întâmplat. Proiectul de lege înaintat Parlamentului de către guvernul Ponta este exemplul desăvârșit de subordonare a Legii. A aceleiași Legi care a permis rezistența cu succes a unor oameni în fața abuzurilor! Pentru aceasta este vie Piața! Pentru dreptul fiecăruia dintre noi de a putea la o adică să rezistăm, ba chiar să reacționăm, pe baza legii, împotriva abuzurilor care pot veni (și vin) dinspre politic, fie că acest lucru se întâmplă prin intermediul unei corporații ori ba sau cu sprijinul unei prese care a renunțat să mai fie o putere (independentă) în stat!

Am fost în Piață și voi mai merge. Acolo, în ritmul PET-urilor din plastic umplute cu pietricele zornăitoare se află mai mult decât un protest: se află o cerință limpede, o chemare la litera și spiritul legii! Ba, aș putea spune, e chiar zgomotul schimbării.

Una care să așeze sistemul (poate pentru prima oară) în parametrii optimi de funcționare, așa cum sunt ei definiți și definibili de și prin Constituție și Lege!

Declarația minerului RMGC

DECLARAȚIE

Prin prezenta, eu, miner angajat al RMGC, declar pe proprie răspundere și în deplină cunoștință de cauză că doresc ca Parlamentul României să aprobe exploatarea aurului cu cianuri la Roșia Montana!

Declar pe proprie răspundere că am luat la cunoștință și am fost pe deplin informat asupra faptului că proiectul RMGC, la care sunt angajat, presupune că:

1. Sunt de acord cu distrugerea aproape integrală a localității în care m-am născut (sau zic că m-am născut) și despre care vorbesc cu atâta emoție în fața televiziunilor. Casele bătrânești deja demolate și cele care urmează a fi distruse nu au absolut nici o relevanță pentru mine. Declar, de asemenea, că nu mă interesează nici problemele celorlalți locuitori ai Roșiei Montana, care doresc să-și apere de la expropriere și demolare, casele moștenite sau agonisite, considerând fără nici o reținere că interesul meu pentru minerit este mult mai important.

2. Sunt de acord cu distrugerea aproape integrală a tot ceea ce definește din punct de vedere arheologic și arhitectural, localitatea și regiunea: minele săpate în peste 2000 de ani și biserici de secolul 18. Declar că nu mi se pare relevant faptul că acestea au fost săpate chiar de către părinții, bunicii și strămoșii mei, cu care mă mândresc atunci când spun că sunt miner din tată-n fiu, nici că ele au fost făcute cu costul unor cantități mult mai mari de aur și de argint decât cele care vor fi exploatate de către RMGC. De asemenea, consider ca inutilă includerea Roșiei Montana pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, deși acest lucru ar fi foarte posibil.

3. Sunt de acord cu distrugerea peisajului și modificarea iremediabilă a acestuia, inclusiv a acelor porțiuni declarate monumente ale naturii.

4. Sunt de acord cu construirea unui baraj imens care să susțină cel mai mare lac de cianuri din România. Declar că mi se pare irelevant faptul că întreținerea unui baraj de o asemenea anvergură va costa Statul Român – inclusiv pe copiii mei pentru care susțin că muncesc astăzi la RMGC – mult mai mulți bani decât cei promiși de către RMGC sub formă de investiție, redevențe și procente Statului Român.

5. Sunt de acord cu semnarea de contracte frauduloase, ilegale, între RMGC și Statul Român, reprezentat prin guvernele care au fost la putere în ultimii 15 ani, acte făcute împotriva interesului național. Declar că este absolut irelevant că între compania pentru care lucrez și Statul Român au fost semnate astfel de acte, cu clauze ascunse sau secrete și nu consider că procesele pierdute în instanță de către RMGC au vreo semnificație.  De asemenea, cred că – deși am fost informat că sunt contracte făcute împotriva interesului național, – proiectul RMGC este unul de interes național special.

6. Sunt de acord cu faptul că vor fi produse mult mai puține locuri de muncă decât cele promise în campaniile intense pe diferite posturi de televiziune și că durata contractelor va fi de maximum zece ani! Nu consider relevant ce se va întâmpla cu mine după aceea, tot așa cum nu mi se pare obligatoriu să explic ce am făcut în cei 14 ani, de când RMGC încearcă să exploateze aurul.

7. Sunt de acord cu manipularea informațiilor, dezinformarea, furtul de imagine și de identitate operate de către RMGC! Cred că este pe deplin justificat ca RMGC să își promoveze imaginea exact pe fotografiile în care apar protestatarii adunați împotriva proiectului RMGC, cred că este perfect normal ca RMGC să creeze o pagină pe facebook în care să folosească fără accept sigla Salvați Roșia Montană și cred că posturile de televiziune, cum ar fi B1 TV, pot furniza imagini cu oameni care renovează clădiri vechi, spunând că acelea sunt acțiuni de prezervare și renovare derulate de RMGC, cu toate că imaginile respective prezintă voluntari Salvați Roșia Montana, intervenind asupra unor imobile care sunt condamnate de proiectul RMGC la distrugere.

8. Sunt de acord ca actualul guvern și actualul parlament să propună și să accepte o lege care încalcă mai multe legi și câteva articole din constituție. Cred fără șovăire că dreptul meu de a fi angajat al RMGC este mai presus de lege.

9. Sunt de acord cu faptul că deși cei care au ieșit în piețe și pe străzile țării și nu numai, nu sunt vinovați în vreun fel pentru contractele și clauzele frauduloase și dezastruoase semnate de către Statul Român cu RMGC, ei trebuie și pot fi învinovățiți ca atare. Cred că dreptul meu de a fi angajat al RMGC este mai important decât dreptul lor de a avea opinie, de a o afirma și de a cere lămuriri sau respectarea legii.

10. Sunt de acord ca jandarmeria să intervină cât mai repede, mai abuziv și mai în forță asupra protestatarilor, folosindu-se orice formă de manipulare și de dezinformare pentru ca aceștia din urmă să fie percepuți ca anarhiști, agenți ai altor țări sau ai unor puteri obscure, numai și numai pentru a putea fi justificată intervenția violentă a jandarmeriei. Mă declar pe deplin de acord cu domnii Răzvan Theodorescu, Adrian Năstase și Ion Iliescu, care afirmă că protestatarii sunt periculoși și cred că dânșii au fost și sunt cei mai buni politicieni din România ultimelor decenii.

Prin declarația de față, declar că subscriu la toate cele 10 puncte de mai sus și că, pe baza lor, pretind fără nici o reținere toată simpatia și înțelegerea din partea populației țării.

Data: ……………………………………………………….                                                                                                               Semnătura…………………………………………………..

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 99 de alți urmăritori